„Noi, ca fundaţie, avem o misiune de a susţine comunităţile, în special comunităţile rurale, de a încerca să aducem pricepere, abilităţi în aceste comunităţi pentru a încerca să susţinem dezvoltarea unei economii locale. Păstrarea patrimoniului poate să joace un rol foarte important în această economie locală, meseriile tradiţionale pot să joace un rol important”, a afirmat Woodward.

Totodată, directorul executiv al fundaţiei a dat detalii şi despre cel mai nou proiect, care are ca scop susţinerea militarilor români care s-au retras din activitate.

Alte Articole

Codin Maticiuc a rămas fără telefon în autobuz! „Cumva ...

Cristian Popescu Piedone nu cedează în fața tentației! Motivul ...

Marcel Ciolacu intră în anul electoral cu mandatul pe masă: ...

„Este vorba de sprijin individual pentru cei care au nevoie fie de echipamente prostetice, fie de consiliere, pentru că unul dintre efectele participării în război este că mulţi suferă psihic, suferă din cauza stresului de pe front după ce se întorc acasă. A doua componentă se referă la reconversia militarilor care părăsesc armata, ies la pensie sau pleacă din armată şi vor să facă tranziţia spre o carieră în viaţa civilă”, a detaliat ea.

„Programul nostru de salvare a patrimoniului construit este primul program pe care l-am lansat prin Fundaţia „Prinţul de Wales” şi urmărim două lucruri – pe de o parte, pregătirea meşterilor şi, pe de altă parte, programe concrete care salvează clădiri istorice. Dacă e să luăm zona de sud a Transilvaniei, zona la care v-aţi referit dumneavoastră, aşa-numita zonă săsească – judeţele Sibiu, Braşov, Mureş în esenţă. Aici există cam 250 de sate întemeiate cam după 1200. În total, sunt cam 180 de biserici medievale, multe dintre ele sunt şi fortificate, adică au ziduri în jurul lor şi foarte multe clădiri istorice – şcoli, case obişnuite, construite din 1700-1800 încoace. Desigur că această zonă a fost întemeiată de saşi care au plecat. Aproape toţi au plecat. Ultimele cifre statistice pe care eu le am arată că 93 la sută dintre ei au emigrat după căderea comunismului. Zona a decăzut foarte mult. Sunt foarte multe clădiri – biserici, alte clădiri istorice – care pur şi simplu cad.

Anul trecut, Alteţa Sa a vizitat trei astfel de biserici extrem de frumoase din apropiere de Rupea, din judeţul Braşov. Multe dintre ele erau construite în 1200-1400 şi ne-am întâlnit şi cu ultimii saşi care trăiesc în aceste sate. Una dintre aceste biserici este în satul Drăuşeni şi acolo mai trăieşte o singură doamnă, care este săsoaică, o cheamă Ella. Biserica este din 1400, dar a fost construită pe ruinele altei biserici, din 1200, deci o istorie incredibilă. Din păcate, această clădire a fost restaurată cu materiale nepotrivite, cu tehnici nepotrivite. S-a folosit foarte mult ciment şi în interior, şi în exterior. Clădirea este acum vandalizată, trăieşte o familie de lilieci înăuntru, nu mai sunt ferestre, nu mai sunt uşi. Este foarte trist. Ceea ce noi încercăm să facem este să gândim programe care să salveze astfel de clădiri şi care să ajute oamenii, comunităţile din jur, să înveţe meserie. În programele noastre de restaurare se lucrează foarte mult cu oameni din aceste sate şi noi pur şi simplu lucrăm cu profesorii noştri din aceste comunităţi, reparăm clădiri reale, vechi, ca oamenii să înţeleagă ce înseamnă să faci materiale tradiţionale.

În ceea ce priveşte efortul general, de salvare a acestor clădiri, ai nevoie de oameni pricepuţi care să le repare. Povestea de la Drăuşeni are şi alt aspect iar noi, ca fundaţie, am încercat şi să venim cu inovaţie în ceea ce priveşte aceste programe de restaurare. Să salvăm o clădire istorică este un lucru nobil, dar a repara o clădire istorică şi a pleca de acolo apoi nu este un efort complet, pentru că aceste clădiri sunt foarte scumpe şi e foarte important ca ele să fie folosite într-un fel. Noi discutăm la fundaţie, dar în acest moment nu există finanţare pentru asta, discutăm de posibilitatea unui proiect care să repare o astfel de clădire istorică şi să construiască mici afaceri în jurul ei care să ofere locuri de muncă pentru oamenii din sat. De pildă, biserica de la Drăuşeni are mai multe clădiri adiacente care ar putea fi folosite să facem spaţii de cazare, o mică cafenea, un atelier de ceramică sau de produse textile tradiţionale. Şi acest lucru ar crea câteva locuri de muncă, ceea ce pentru un sat de 150 de persoane înseamnă foarte mult. Această clădire ar fi salvată, iar costurile de întreţinere ar fi mai mici.

Proiectele noastre sunt finanţate din două surse: din aşa numitele donaţii nerestricţionate, acelea sunt donaţii generale pe care persoane private le fac fundaţiei şi board-ul fundaţiei decide cum este mai potrivit să fie folosite aceste fonduri, sau donaţii restricţionate, în care un donator decide să sprijine Fundaţia „Prinţul de Wales”, dar să finanţeze un proiect specific. Un proiect precum cel de la Drăuşeni… estimarea noastră este că el costă undeva în jur de 500.000 de euro, poate mai mult.

În prezent, fundaţia este finanţată exclusiv din surse private, dar am dori să explorăm şi posibilitatea să aplicăm pentru fonduri publice.

La cât se ridică donaţiile?
Aura Woodward: În ultimii trei ani, Fundaţia „Prinţul de Wales” a strâns sau a investit în România aproximativ un milion de lire sterline.
 
Sursele sunt diferite. Avem şi doi donatori corporatişti din România. Sursele sunt diferite. Donatorii sunt din Marea Britanie, din România, din Cehia şi din Statele Unite.

Aura Woodward: Fundaţia „Prinţul de Wales” a lansat un nou program, în sprijinul militarilor români în 2017, şi totul a început de la o scrisoare pe care eu am primit-o de la soţia unui militar rănit, un ofiţer din armata română care a fost rănit în Afganistan, a luptat în prima linie şi a fost foarte grav rănit, şi-a pierdut un picior. Acest militar, Laurenţiu Şerban, şi-a revenit şi este o inspiraţie nu doar pentru colegii lui militari, dar cred că pentru noi toţi. Anul trecut a fost selecţionat să participe la Jocurile Invictus – jocuri fondate de prinţul Harry, fiul cel mic al prinţului Charles – şi avea nevoie de sprijin financiar pentru un picior prostetic, ca să participe în competiţia de alergare.

Această scrisoare era foarte simplă şi îmi aduc aminte că mă întreba: „Cum să ne adresăm prinţului Harry?”. Discutând cu soţia domnului Şerban, am aflat că şi alţi doi militari se aflau în aceeaşi situaţie. Fuseseră selecţionaţi pentru lotul Invictus, dar nu exista finanţare pentru echipamentele specifice de care aveau nevoie. În acel moment, Fundaţia „Prinţul de Walles” nu avea niciun fel de proiect în legătură cu militarii. Dimpotrivă, efortul nostru era foarte concentrat pe dezvoltare rurală, patrimoniu, diferite proiecte din sudul Transilvaniei. Însă era o poveste umană care nu îmi ieşea din minte. M-am gândit câteva zile ce putem să facem, ce pot eu să fac. Termenul era foarte scurt, aveau nevoie de bani în câteva săptămâni, ca să fie realistă participarea lor la Jocurile Invictus, pentru că durează până când aceste echipamente prostetice sunt confecţionate şi aveau nevoie să se antreneze. În acel moment, i-am scris o scrisoare prinţului de Wales în care i-am spus această poveste, subliniind faptul că Fundaţia „Prinţul de Wales” în România nu avea niciun program pentru militari, dar pe de altă parte aici era vorba de oameni care îşi riscaseră viaţa pentru ţara lor şi care erau un exemplu excepţional pentru noi toţi de a merge mai departe, de a continua să fie activi în comunitate şi care aveau nevoie de acest ajutor.

Prinţul de Wales mi-a răspuns la această scrisoare în mai puţin de 24 de ore şi mi-a spus „Desigur, trebuie să ajutăm. Eu voi dona toate fondurile de care ai nevoie pentru cei trei militari, pentru echipamentele de care ei au nevoie, dar pe termen lung trebuie să facem mai mult, pentru că este foarte clar că militarii români au nevoie de sprijin şi noi credem că trebuie să facem mai mult”. În acel moment, eu am început să discut cu mai multe organizaţii din Marea Britanie care au o istorie foarte lungă în susţinerea militarilor britanici, care au o cu totul altă istorie şi au participat la mult mai multe conflicte decât militarii români şi aşa am intrat în legătură şi cu fundaţia prinţului Harry, care are un program specific pentru militarii răniţi.

Ulterior acestei corespondenţe scrise, Alteţa Sa mi-a spus: „Aura, atunci am citit scrisoarea despre militarii români, fiul meu Harry era în vizită la mine şi a văzut şi el această scrisoare. Din partea noastră va exista foarte mult sprijin ca să gândim un program care să fie pentru nevoile militarilor români şi în contextul României, pentru că nu ar fi de niciun autor să importăm idei britanice care nu s-ar potrivit în contextul din România”.

Şi aşa a început practic acest program. În prezent lucrăm la două componente ale acestui program. Una este medicală. Din nou este vorba de sprijin foarte individual pentru cei care au nevoie fie de echipamente prostetice, fie de consiliere, pentru că unul dintre efectele participării în război este că mulţi suferă psihic, suferă din cauza stresului de pe front după ce se întorc acasă. A doua componentă se referă la reconversia militarilor care părăsesc armata, ies la pensie sau pleacă din armată şi vor să facă tranziţia spre o carieră în viaţa civilă. Pe cea de-a doua componentă lucrăm cu mare succes cu Universitatea „Babeş – Bolyai” din Cluj, care va face o serie de cursuri pentru studenţii la maturitate, studenţii care deja au avut o carieră. Aceste cursuri vor fi foarte diverse, în funcţie de nevoile acestor militari care fac tranziţia spre viaţa civilă şi în funcţie de cererile de pe piaţa românească, pentru că e foarte important ca ei să îşi găsească loc de muncă după ce termină aceste cursuri.

Aura Woodward: Sunt foarte multe poveşti pe care le-am adunat în ultimii ani. Probabil un proiect social pe care l-am început într-un sat care se numeşte Daia. Este un sat lângă Sighişoara, un sat foarte frumos. Au o biserică din 1500, vizavi de biserică este o clopotniţă. Este cel mai înalt turn de clopot din satele din Transilvania. Dar este un sat extrem de sărac. Eu am vizitat satul prima dată probabil acum 12 – 13 ani şi îmi aduc aminte, când am intrat în sat, senzaţia de tristeţe, de sfârşit de lume aproape. Era şi o zi foarte ploioasă, nu era drum, oameni erau în cizme de cauciuc, se vedea foarte clar că nu sunt locuri de muncă.

Ulterior, prin Fundaţia „Prinţul de Wales”, am revenit în acest sat. Un coleg de la o fundaţie parteneră mi-a spus că a obţinut o finanţare de la Global Heritage Fund ca să repare mai multe clădiri la Daia, dar nu avea meşteri. Ne-a rugat dacă putem să facem un astfel de curs în sat, ceea ce am făcut. Asta a fost în 2015. M-am bucurat foarte mult să am şansa să revin în acest sat şi să îl văd cu alţi ochi. În 2016, un donator din Anglia ne-a oferit o donaţie cu condiţia să ajutăm o comunitate în dificultate, să fie un program social şi Daia era un candidat evident. M-am întors în sat şi, lucrând cu oamenii, învăţând despre ei, aflând despre viaţa lor, învăţând nevoile pe care le au – era foarte clar că sunt nevoi de bază, mâncare, transport, educaţie – am început cu acest program prin care am ajutat mulţi oameni din sat, sunt câteva zeci de familii, să îşi facă nişte grădini de legume să-şi asigure propria mâncare.

În fiecare an am oferit acestor familii între 10 şi 14 feluri de legume, pomi fructiferi, plante aromatice, câteva flori. Anul trecut am făcut şi câteva sere şi am oferit câteva burse unor copii din sat care au renunţat la şcoală din cauza sărăciei şi care s-au reîntors la şcoală la Sighişoara. Această poveste cred că spune foarte mult despre cât avem de lucru. E foarte frumos. Eu cred că fiecare persoană vrea să îşi depăşească condiţia. Sărăcia este o mare problemă, pe care cred că trebuie să o abordăm cu onestitate. Aproape patru milioane de români trăiesc la limita sărăciei. Şi momentul în care copiii renunţă la şcoală când părinţii lor nu au bani de autobuz ca ei să se ducă la şcoală la satul din vecini, asta cred că ne spune foarte multe.

Dar mergând înapoi în acest sat şi lucrând cu aceste familii, şi-au dat seama că prin efortul lor, prin munca lor, ei pot să îşi facă o viaţă mai bună. Am făcut şi mici cursuri de igienă, de gătit şi sunt foarte mult bazate pe această idee că „te ajutăm să te ajuţi singur”. Şi este o poveste extrem de frumoasă. Nu este unul dintre programele noastre cele mai mari, dar de pildă, înainte de Crăciun, am primit o scrisoare foarte frumoasă de la aceşti copii care acum sunt la şcoală şi acestea sunt momentele care de fapt justifică tot acest efort.

Aura Woodward: Eu cred că România a făcut progrese foarte importante, pe foarte multe domenii, dar toţi cred că suntem de acord că mai este foarte mult de făcut. Organizaţii caritabile sunt peste tot şi ele uneori fac munca guvernului, pentru că este mai eficient şi mai potrivit pentru ONG-uri să facă această muncă, alteori suplinesc ceea ce guvernul nu poate să facă. Desigur că noi suntem foarte deschişi să colaborăm şi cu autorităţile publice, atunci când e vorba de programe punctuale care pot să schimbe viaţa unor comunităţi în bine. Esenţial pentru noi este de a crea oportunităţi pentru oameni – oportunităţi să îşi găsească un loc de muncă, să îşi găsească un venit cât-de-cât constant. Şi este destul de simplu, de fapt. Eu, mergând în acest sat, Daia, veneam de la Londra, dintr-un cu totul alt context. E foarte important să înţelegi nevoile locului şi întotdeauna se găsesc soluţii. Eu m-aş bucura foarte mult să văd programe care sunt gândite pe termen lung. Noi încercăm să ajutăm cât mai mulţi oameni, cât mai multe familii, prin aceste programe foarte practice. Dar sunt limitate aceste eforturi, pentru că noi, ca fundaţie, nu avem resurse nelimitate. Dar eu cred că toţi am beneficia dacă am vedea programe pe termen lung care să plece de la ceea ce există pe teren şi gândite pe 5 ani, pe 10 ani, pe 15 an, pentru că de fapt aşa facem progres.

Lucrând la aceste proiecte, este o onoare pentru mine pentru că învăţ extrem de multe lucruri şi beneficiile pentru mine sunt la fel de importante ca pentru cei pentru care lucrăm. Sistemele, de asemenea, cred că pot să fie regândite. De exemplu, anul trecut, când am încercat să readucem aceşti copii la şcoală, a fost un efort la care eu nu m-am aşteptat. Nu m-am aşteptat să trebuiască să facem atâtea drumuri pentru a putea să înscriem aceşti copii înapoi la şcoală. Ei au fost condamnaţi iniţial de sărăcie şi apoi de o birocraţie pe care ei şi părinţii lor pur şi simplu nu o înţelegeau şi nu îi făceau faţă. De exemplu, ideea noastră iniţială a fost ca aceşti tineri care acum au între 16 şi 19 ani – şi unii dintre ei sunt clasa a cincea, a şasea, pentru că nu s-au dus la şcoală decât câţiva ani – a fost ca ei să facă o ucenicie. Asta era calea cea mai simplă de ieşit din sărăcie. Însă, potrivit legislaţiei româneşti, ei nu pot să înceapă o şcoală profesională sau o ucenicie dacă nu au măcar opt clase. O parte din aceşti copii nu aveau opt clase. Acesta a fost contextul în care noi, apoi, am încercat să îi înscriem la şcoli generale, dar tot acest efort este un exemplu foarte bun în care, de pildă, se pot gândi maniere mult mai simple, pentru că e vorba de oameni care au nevoie de ajutor. Faptul că le facem viaţa foarte complicată sau facem procedurile foarte greoaie nu face decât să le diminueze şansele unei vieţi rezonabile, care este foarte bună pentru ei, dar şi pentru societate în ansamblu.

Sursa: Agerpres