La 21 februarie 2014, în dreptul cazului „Varga Ecaterina”, pe site-ul special creat de jurnalul.ro pentru copii dispăruţi, a fost postat următorul comentariu: „Eu îmi caut părinţii şi m-am pierdut când eram mică. Şi vorbeam limba maghiară, ca fetiţa din poză. Nu ştiu dacă sunt eu, dar aş vrea informaţii, e important pentru mine”.

Citeşte şi Adolescentul din Buzău, dispărut de acasă, a fost găsit. De ce i-a fost ruşine să se întoarcă acasă VIDEO

Alte Articole

De ce nu este deschis sicriul lui Costel Corduneanu? Este acoperit ...

Mașini împotmolite în asfalt, la Constanța, după o ploaie ...

Un tânăr de 33 de ani a murit în timpul unei curse Ryanair ...

Mesajul fusese trimis de pe un server din Italia şi avea inclusă o adresă de e-mail. Varga Ecaterina e o fetiţă dispărută din Satu Mare, cu suspiciune de omor. Cea care scrisese comentariul nu putea fi ea. Însă era un alt copil dispărut, care avea nevoie de ajutor pentru a-şi găsi familia.

„Numele meu e Prundeanu Maria Carmen, dar problema e că nu este numele meu, pentru că nu ştiam cum mă cheamă când eram mică. Eu nu am nimic de când eram mică şi nu ştiu nimic despre adevărata mea identitate. M-a găsit poliţia din Râmnicu Vâlcea când eram mică, nu aveam niciun fel de act la mine, decât hainele de pe mine, şi mi-au dat o vârstă aproximativă şi un nume. Acum am 28 de ani şi speranţe am puţine, dar nu-mi doresc nimic în viaţă decât să-mi ştiu identitatea reală. Eu îmi amintesc că am dispărut în zona gării, dar nu ştiu judeţul. Aveam pantaloni roz de trening pe mine”. Aşa începe povestea fetiţei dispărute care azi şi-a reîntâlnit, după 20 de ani, familia.

„Alergam prin câmpul de pepeni”

Îşi amintea că a dispărut în anul 1998 sau 1999 (de fapt, în fişa oficială a dispariţiei sale figurează ziua de 18 noiembrie 1994). Nu ştia exact unde locuise, „într-un oraş unde se cultivă pepeni, pentru că îmi amintesc că alergam prin câmpul de pepeni, şi părinţii mei făceau cărămizi din pământ şi paie. Erau foarte săraci, aveau o casă mică, aproape dărâmată. Îmi amintesc că pe bunica o chemam Ilonca, pe tatăl meu – Simi şi pe mama Adel, şi era şi un război pe vremea aceea, înainte să dispar eu”.

Citeşte şi Căutări disperate în Timişoara după dispariţia unui copil de OPT ANI VIDEO

„Războiul” e posibil să fi fost doar amintirea neclară şi îndepărtată a Revoluţiei din ’89. Sau e numai o închipuire a copilului de odinioară, rătăcit şi nesigur pe amintirile sale. E greu să întorci în trecut, printre aduceri aminte, un copil dispărut. Să treci, împreună cu el, dincolo de pragul unei eveniment traumatizant, prin viaţa lui furată. Să reconstitui crâmpeie, nume, imagini, mirosuri, orice l-ar putea ajuta să mai facă încă un pas înspre acasă.

Gara din care a dispărut Carmen „era mică şi era şi un părculeţ mic, cu pomi roşii, cred că mere sălbatice. Prin apropierea gării era un râu, nici mare, nici mic, cu nisip. Casa în care locuiam ar fi la 2 km de gară. Nu am amintirile clare. Vorbeam limba maghiară, nu ştiam româneşte. Îmi amintesc că am cinci fraţi, 3 băieţi şi două fete. Toata viaţa am ţinut în minte numele lor sau cel puţin cum îi chemam eu când eram mică. Numele lor sunt Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Dar nu ştiu dacă e aşa sau le poceam numele. Eu cred că aveam vârsta de aproximativ 6-7 ani când am dispărut. Nu sunt multe informaţii, dar asta e tot ce ştiu… (…) E aproape imposibil fără să ştiu nimic despre mine, de-asta nu i-am găsit până acum şi nu ştiu dacă îmi voi găsi vreodată părinţii. Eu aştept orice răspuns, chiar dacă e negativ. Mulţumesc încă o dată.”
Căutam o fetiţă care a dispărut, în 1998 – 1999, pe când avea 6-7 ani. Sora lui Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Însă informaţiile, deşi multe, nu corespundeau cu niciunul dintre cazurile de pe site. Şi nici semnele particulare care, de multe ori, nici n-au mai fost trecute în fişele copiilor dispăruţi.

Asemănarea cu portretul robot

În ziua de 8 martie, cred că nu întâmplător de ziua mamei, Carmen mi-a trimis o fotografie cu ea.  O poză tip buletin, aşa cum o rugasem. Imediat ce am văzut fotografia, mi-am amintit de Kraiczar Carmen. O fetiţă de 9 ani dispărută, în 1994, din zona unei gări. Mă învârtisem în jurul acestui caz, mai ales că prenumele coincidea, însă datele diferite (vârstă, anul dispariţiei) m-au făcut să abandonez pista. Trăsăturile fetei din fotografia primită din Italia, forma ochilor, a gurii şi a feţei, înălţimea frunţii mi-au adus aminte însă imediat de Kraiczar. De portretele robot pe care artistul criminalist Florin Lăzău le-a făcut acestei fetiţe dispărute.

În 2005, când strângeam date despre copiii dispăruţi de la toate inspectoratele judeţene de poliţie, Kraiczar Carmen nici nu figura în evidenţele publice ale IPJ Bihor. Nu avea poză.

Abia la 26 aprilie 2007, Kraiczar a căpătat un chip. La 13 ani de la dispariţie, Florin Lăzău, ascultând povestea unui tată, a reuşit să deseneze chipul acestei fetiţe. Apoi, pentru că a considerat că nu e de ajuns doar atât, artistul criminalist, singurul poliţist din Europa certificat în tehnica îmbătrânirii imaginii, a desenat şi chipul pe care fetiţa dispărută l-ar avea acum. Privind această imagine, am ştiu că, în ciuda tuturor inadvertenţelor din amintirile ei, Kraiczar Carmen este fata din Italia.

Sunt multe lucruri care, adunate, au ajutat la rezolvarea acestui caz. Puterea lui Carmen, de a spera, chiar şi după două decenii, că îşi va regăsi familia, determinarea celor de Serviciul Urmăriri din IGPR, care au găsit apoi familia lui Kraiczar Carmen şi au făcut posibilă compararea ADN-urilor, ajutorul de la Dumnezeu, fără de Care niciun miracol n-ar fi posibil. Însă eu cred că nimic din toate acestea nu ar fi fost îndeajuns dacă artistul criminalist Florin Lăzău n-ar fi ştiu să asculte şi să deseneze, după 13 ani, amintirile unui tată!

Omul bun şi oamenii răi

Cazul a fost preluat de Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR, pentru că doar expertiza genetică putea confirma, cu certitudine, că fata din Italia este una şi aceeaşi cu Kraiczar Carmen.

Kraiczar dispăruse din comuna Curtuişeni, judeţul Bihor, la 18 noiembrie 1994, când a fost văzută, ultima oară, în timp ce se juca împreună cu o verişoară în zona gării. Niciun semn particular în fişa dispariţiei, nicio observaţie despre faptul că fata vorbea doar ungureşte. Carmen a urcat, din joacă, într-un tren care a dus-o în Vâlcea. Unde nimeni nu s-a chinuit să înţeleagă ce spune ea.