În motivarea sentinţei de validare a neînceperii urmăririi penale, judecătorul militar Gabriel Gunescu arată că Ursu nu a fost un disident politic, opoziţia sa la regim a fost „nesemnificativă”, şi-a făcut concediile în străinătate, fiind un „privilegiat”. Sosit zilele trecute din SUA, fiul disidentului, în numele familiei celui ucis de Securitate, a adresat trei scrisori deschise, preşedintelui Băsescu, premierului Ponta şi ministrului Justiţiei, Robert Cazanciuc, precum şi o plângere depusă la CSM, în care vorbeşte despre „batjocura înfăptuită de judecătorul militar Gunescu”. Totodată, familia lui Gheorghe Ursu a adresat şi Parchetului General o plângere penală pentru soluţionarea şi trimiterea grabnică în instanţă a dosarul disjuns, rămas în nelucrare timp de foarte mulţi ani.

După un lung şir de plimbări între parchetele şi instanţele militare şi civile, plângerea penală împotriva ofiţerului de securitate Marin Pârvulescu a ajuns la Tribunal Militar Bucureşti, care a trebuit să se pronunţe împotriva unei soluţii de NUP dată de Parchetul (civil) Bucureşti. La un moment dat, Parchetul Tribunalului Bucureşti a dispus, printr-o rezoluţie din 21 ianuarie 2013, neînceperea urmăririi penale a fostului ofiţer de securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat ancheta în cazul disidentului Gheorghe Ursu. Soluţia a fost contestată de fiul lui Gheorghe Ursu la Tribunalul Bucureşti, care s-a „desistat”, din lipsă de competenţă, şi a trimis dosarul Tribunalului Militar Bucureşti.

Alte Articole

Lacrimi de durere la priveghiul lui Costel Corduneanu. Un detaliu ...

Inspecţia Judiciară propune suspendarea Ioanei Ancuţa Popoviciu, ...

Vlad Pascu a cerut să fie judecat în libertate după accidentul ...

Această instanţă militară, în data de 16 octombrie 2013, a respins definitiv cererea de judecare a fostului ofiţer de securitate Marin Pârvulescu. Dacă ar fi fost doar o respingere, pur şi simplu, ar fi fost o soluţie ca oricare alta, definitivă şi, deci, neatacabilă. Numai că, se pare, judecătorul militar care a dat verdictul a intrat pe fondul politico-social al cazului, permiţându-şi să tragă concluzia că disidentul Ursu, catalogat ca atare de manualele şcolare şi de Raportul Tismăneanu, de condamnare a comunismului, nu a fost dizident.

„În speţă, este totuşi dificil de considerat că victima (n.r.- Gheorghe Ursu) a fost un adevărat «dizident politic». (…) Într-adevăr, este de notorietate că în regimul comunist orice părăsire a ţării era o adevărată raritate, fiind făcută numai de anumiţi cetăţeni şi sub un control strict, raportând la organele de securitate orice mişcare etc. De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supuşi cei care urmau să părăsească definitiv ţara, precum şi rudele acestora; pe de altă parte, celor plecaţi ilegal li se confiscau proprietăţile, cei care plecau legal erau obligaţi să «vândă» statului comunist, la o valoare arbitrară stabilită de acesta, toate proprietăţile deţinute, iar dacă le înstrăinaseră, erau obligaţi să le răscumpere şi să le vândă statului comunist la valoarea precizată mai sus. Mai mult, rudele de gradul I ale acestor persoane erau, ca regulă generală, date afară din serviciu, fiind astfel obligate să presteze munci necalificate pentru a-şi câştiga mijloacele de existenţă. În aceste condiţii însă, victima, care avea un fiu stabilit legal şi definitiv în SUA, nu numai că nu a fost dată afară de la serviciu, dar a şi făcut toate concediile numai în străinătate, neexistând, practic, ţară din Europa nevizitată de acesta, ceea ce este într-o evidentă contradicţie cu situaţiile descrise mai sus, valabile pentru toţi românii de rând. (…) După cum am arătat, «opoziţia» victimei faţă de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”, arată colonelul Gabriel Gunescu, în motivarea sentinţei sale.

„Sentinţa judecătorului militar Gunescu este cea mai josnică, cea mai abjectă dintre dintre sentinţele date de instanţele din România în cazul tatălui meu”, spune Andrei Ursu. Întrebat de ce consideră această sentinţă drept „cea mai abjectă”, Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, a declarat următoarele: „În primul rând, din cauză că se referă la nişte fapte-documente pe care acest judecător militar Gabriel Gunescu nici măcar nu este chemat să le judece. El şi-a depăşit cu mult atribuţiunile de serviciu, pentru că era învestit să judece o plângere împotriva neurmăririi penale în cazul Ursu. Or, prin limbajul pe care l-a folosit în motivare şi prin vehemenţa cu care a respins articolele de lege şi faptele pe care le-am semnalat noi în plângere, a mers mult mai departe. El nu numai că-l absolvă de vină pe ofiţerul de securitate Marin Pârvulescu, dar judecătorul militar absolvă de vină şi întregul regim comunist al anilor ’80. El spune că n-au existat crime în perioada aceea, spunând că nu vede că ofiţerul Pârvulescu nu ar fi avut o intenţie să aplice acele tratamente. Este strigător la cer! Judecătorul militar Gunescu disculpă, practic, întreaga Securitate, întregul aparat de opresiune din acea perioadă, ingorând, evident, faptele, declaraţiile a zeci de martori care au descris acel regim de teroare, fapt care fusese discutat şi stabilit deja în alte documente judiciare: în rechizitoriul generalului Voinea, dar până şi în rechizitoriul generalului Joarză”

Judecătorul Gabriel Gunescu dă o interpretare cel puţin interesantă, dacă nu şocantă istoriei recente a poporului român. Implicit, magistratul militar îi absolvă pe cei care-i omorau în bătaie în anii ’80 pe cei care treceau fraudulos graniţa, ascultau sau scriau la Europa Liberă, împărţeau manifeste ori ieşeau în stradă (vezi cazul muncitorilor de la Braşov, bătuţi „ca în Evul Mediu” prin metoda „macavela” şi altele (mulţi murind în arest sau, ulterior, acasă). „Spre deosebire de anii 1948-1960, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului”, consideră judecătorul militar, care susţine că infracţiunea căreia i-a căzut victimă Gheorghe Ursu este omorul calificat, iar pentru aceasta au fost deja pedepsite alte persoane – Marian Clită (infractor care l-a bătut în arest pe Ursu) şi ofiţerii de Miliţie Mihail Creangă şi Tudor Stănică.

Există mărturii că disidentul era adus „în pătură” de la ancheta din birourile Securităţii (vezi foto, sediul fostei Direcţii a VI a Securităţii)- , şi, evident, condamnarea comanditarilor – în frunte cu fostul ministru de interne Postelnicu şi şeful Securităţii, Iulian Vlad – acestei crime care a şocat o lume întreagă (inclusiv Departamentul de Stat al SUA). Fiul dizidentului este hotărât să se adreseze nu numai la CEDO, ci şi la Departamentul de Stat al SUA precum şi la Parlamentul European şi la Comisia Europeană, unde trebuie semnalată atitudinea Justiţiei din România cu privire la viaţa şi moartea unui mare dizident care s-a jertfit pentru căderea unui regim odios, fără a-şi trăda prietenii din ţară şi de la Europa Liberă.