„În timpul alegerilor de anul trecut, am felicitat televiziunile de știri pentru modul în care au reușit să creeze o atmosferă cât de cât electorală, prin aducerea pe micile ecrane a unor noi chipuri de politicieni, inteligenți, carismatici și buni vorbitori de limba română. Părea că o nouă clasă politică și-a făcut în sfârșit apariția, legitimând astfel decimarea vechii clase politice, făcută în numele luptei împotriva corupției.

Aiurea. Pe majoritatea nu i-am mai văzut, iar cei câțiva care mai apar pe ici pe colo au început să semene izbitor de mult cu cei pe care i-au înlocuit. Ceea ce v-am spus într-unul din materialele pe care le-am scris cu vreo doi ani în urmă se confirmă din nefericire, același sistem politic va genera același tip de clasă politică.

Alte Articole

Codin Maticiuc a rămas fără telefon în autobuz! „Cumva ...

Proiectele de infrastructură și plata în avans a pensiilor ...

Victor Ciutacu, după retragerea pătimită a lui Cătălin Cîrstoiu ...

Pentru a vă ajuta să înțelegeți mai bine, voi face trimitere la sistemul de dinaintea anului 1989 din România într-un mod cât mai simplu cu putință.

Pe atunci exista un singur partid care se numea PARTIDUL COMUNIST ROMÂN, comunicat drept partid al celor ce muncesc și care avea drept for de reprezentarea al acestora MAREA ADUNARE NAȚIONALĂ, un corespondent al Parlamentului de astăzi. Șeful partidului era Nicolae Ceaușescu care s-a “încoronat” și ca președinte al țării, având puteri absolute în stat. Atât MAN cât și guvernul nu erau altceva decât niște forme fără fond menite să asigure aparența unei republici care funcționează după un model democratic, în folosul întregii nații. Nimeni din aceste structuri nu era acolo în nume propriu, ci în numele PCR și al “mult iubitului conducător” Nicolae Ceaușescu.

Vă sună cunoscut tipul ăsta de abordare? Vă sună cunoscut modul în care sunt priviți reprezentanții celor mulți și ai guvernului? Mi se pare că l-am auzit recent la Liviu Dragnea, rostit emfatic și superior, disprețuitor și arogant vizavi de nu știu ce ministru sau parlamentar.

– Domnul acela a uitat că n-a ajuns acolo în nume propriu.

În traducere pe înțelesul tău, băi pulime, asta înseamnă:

– Bă boule, cine mă-ta te crezi de-ți permiți să vorbești ce te taie capul? Tu nu exiști, ești un nimeni, un nimic, n-ai minte, n-ai creier, n-ai noroc. Partidul cu mine-n frunte te-a făcut om, băi panaramă!

Și panarama tace și votează pentru că înțelege până la urmă că nu poți fi om decât în numele lui Dragnea.

Băi generație, azi n-am niciun fel de simpatie politică. Partidele din România și-au pierdut demult identitatea ideologică sau doctrinară. Noi nu avem în aceste partide pe cineva care să știe ce înseamnă stânga sau dreapta, decât cu câteva excepții. Avem doar găști care se încaieră continuu în lupta pentru avantaje materiale, care se autointitulează ca fiind de stânga sau de dreapta în funcție de interese imediate. Este imposibil ca aceștia să poată gândi sau acționa în folosul tău. Cam la fel de imposibil este să-i pedepsești în vreun fel. Gogorița aia cu electoratul care-i sancționează o dată la patru ani prin ne-realegerea lor în următorul mandat e pentru proști, așa cum v-ați dat și voi seama. Mai nou, prin presiunea pe care au pus-o asupra justiției, nici aceasta nu-i va mai putea pedepsi.

Iată de ce acest sistem trebuie să fie schimbat. Sistemul nu înseamnă nu știu ce “binom”, nu înseamnă SRI și DNA, așa cum încearcă cu disperare să vă convingă adevăratul sistem – sistemul politic.

SRI, justiția, ANI și ANAF nu sunt altceva decât instrumente aflate în slujba politicului. Cât a fost Băsescu s-au aflat în slujba lui, apoi s-au împărțit între Iohannis și Dragnea. Și ca să-ți fie și mai clar, nu aceste instrumente au jefuit România, ci cei care le-au mânuit și continuă să le mânuiască. Nu cuțitul care ți s-a înfipt în spate este vinovat, ci mâna care l-a înfipt. Toate excesele, abuzurile și nedreptățile care s-au făcut, au fost făcute la ordin politic, parte la ordinul lui Băsescu, parte la cel al lui Iohannis. Funcționarii aflați în funcții au fost manipulați, făcuți să creadă că fac asta în numele unor obiective înalte, a unor scopuri mărețe, a unui bine general și că ei sunt acei “soldați ai binelui” de care țara are atâta nevoie (sintagma asta era frecvent folosită de Maior, Coldea, Oprea și alții de teapa lor).

După patru ani de luptă continuă, mama a reușit să ne scoată din mahalaua țigănească și să facă rost de o casă cu chirie “printre români” pe o stradă onorabilă, Bogdan Dragoș, aproape de centrul orașului. Casa, o dărăpănătură cu două cămăruțe, situată într-o curte comună cu alte două căsuțe aflate cam în aceeași stare, reprezenta un salt pe scara socială, de care atât mama cât și tata erau tare mândri. Călcau altfel, priveau altfel, vorbeau altfel. De altfel, prima regulă pe care mama a instituit-o a fost cea de a ne interzice mie și lui tata să mai vorbim țigănește în casă.

– De acum, dacă stăm printre “ei”, trebuie să vorbim ca “ei”, să ne purtăm ca “ei”.

SOV, despre politica externă

„Așa și-a început maică-mea lungul și anevoiosul drum întru civilizarea mea și a lui taică-meu. Gard în gard cu noi era o casă frumoasă, bine întreținută de un inginer de la Plafar (acolo lucra și tata ca muncitor necalificat) și soția lui contabilă la nu știu ce întreprindere. Aveau un băiețel teribil de râzgâiat, cam de vârsta mea, care avea tot ce-și putea dori un puști de vârsta noastră  – trotinetă, bicicletă, pușcă și pistol cu ventuze și câte alte minunății. Dintre toate îmi plăcea la nebunie o săbiuță din plastic, pe care o mânuia cu strășnicie în duelurile pe care le purta cu alți puști de pe stradă. Din piesele radiofonice pe care le ascultam aproape în fiecare seară și în care se auzeau zăngănitul săbiilor, din cele câteva filme de capă și spadă pe care le văzusem – la mare moda atunci, dezvoltasem o teribilă pasiune pentru genul ăsta de jucării. Așa se face că într-o zi, când puștiul ieșise să se joace cu săbiuța, am întins mâna să i-o iau, obișnuit din țigănie că, dacă vrei ceva, întinzi mâna și iei. La fel de tăcut dar cu o privire care atunci mi s-a părut a fi plină de scârbă, m-a lovit puternic cu latul săbiuței peste mână și a plecat. Nu atât durerea teribilă pe care o simțeam de la lovitură cât faptul că nu-l puteam ajunge ca să mă răzbun, m-a umplut de ură. Și nu pentru lovitură voiam să mă răzbun, ci pentru privirea aceea de zeci de ori mai dureroasă pentru mine. M-am dus acasă, am luat bărdița și am tăiat o stinghie de la gardul din fundul curții. Am cioplit-o, am bătut o scândurică pe post de gardă și mi-am făcut o sabie din lemn, mică dar îndesată. Am așteptat câteva săptămâni, pândindu-l pe puști să iasă cu săbiuța la joacă și, când în sfârșit a ieșit, l-am provocat la duel. Știam că “onoarea lui de cavaler” îl va împiedica să mă refuze, iar pentru mine era singura șansă să ma apropii suficient de mult, fără ca el s-o ia la fugă. Când am fost suficient de aproape am ridicat sabia și am lovit cu toată forța spre capul lui. A reușit să-și ferească țeasta întorcându-se într-o parte, dar lovitura i-a atins obrazul, provocându-i o rană din care a început să țâșnească sângele. La țipetele lui, taică-su a zburat parcă prin poartă și, văzându-i sângele de pe față, a început să urle la rându-i întrebându-și puștiul ce-a pățit. Acesta a arătat spre mine continuând să țipe. Inginerul m-a luat la bătaie. Nu puteam să fug dar chiar dacă aș fi putut, n-aș fi făcut-o. Îmi plăcea la nebunie să-l văd pe puști plin de sânge și zbierând din toți bojocii. În timp ce inginerul mă bătea a ieșit și contabila. M-a bătut și ea. Apoi a ieșit tata care i-a bătut pe amândoi. Când a terminat, m-a luat în brațe și m-a dus în casă. M-a pus pe pat și m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am povestit, s-a uitat la mama și i-a spus:

– Când ăia îl băteau, el stătea în cur în mijlocul străzii, încerca să-și apere capul cu mâinile, dar în loc să țipe sau să urle rânjea la ei.

Mult timp după asta, maică-mea a crezut că sunt ușor psihopat și a făcut eforturi considerabile să corecteze această deviațiune până ce, într-o altă împrejurare, și-a dat seama că este vorba doar despre o fire extrem de răzbunătoare. A încercat să corecteze și asta însă fără niciun succes.

Să revin la povestea inițială, spunându-vă că după câteva ore, inginerul l-a strigat pe tata la poartă. Tata a ieșit și a văzut că mai este însoțit de încă doi tipi. Inginerul venise cu gașca să-l bată pe tata. Fără să zică nimic s-a dus sub un șopron, a luat barda și s-a îndreptat cu ea spre poartă. La vederea armei, cei trei au rupt-o la fugă. Cât am mai locuit pe acea stradă, nimeni n-a mai îndrăznit să mă agreseze iar tata, din “țiganul ăla”, a devenit domnul Titi. Și asta nu din dragoste ci din teamă. Se știa că “țiganul ăla” are o armă și n-are nici o reținere în a o folosi dacă un membru al familiei lui, sau el însuși, este agresat.

Nu întâmplător ți-am istorisit această întâmplare, băi generație. Am făcut-o pentru a-ți arăta cât de important este ca țara ta să aibă o armată puternică și un arsenal pe măsură.

Și pe plan internațional funcționează aceleași reguli ca și la tine în cartier. Vecinii tăi, dacă știu că ai cu ce să te aperi sau cu ce să te răzbuni, te lasă în pace. Mai mârâie ei pe după gard sau pe după bloc, își mai dau ifose pe lângă gagicile tale, își mai flexează mușchii prin parc sau prin ștrand, dar se vor gândi de două ori dacă să treacă la acțiune sau nu. Frica de ripostă este esențială în menținerea stării de pace. Dragnea n-are nimic în cap dacă trebuie să fie împins de la spate pentru a aloca armatei române banii necesari pentru a deveni o forță, măcar pe plan regional.

Proiectul ăla stupid cu reindustrializarea țării prin construcția de fabrici și apoi privatizarea lor, trebuie înlocuit urgent cu investiții masive în industria proprie de armament și achiziția de tehnică militară de generație cât mai avansată. Crearea unui complex economico-militar va aduce câștiguri enorme pentru România, începând de la cel economic până la obținerea respectului pe plan internațional.

Generație, când vei ajunge la putere, să știi că n-ai nevoie de dragostea cuiva ci de respect. Statele nu se iubesc între ele ci se respectă iar respectul îl obții dacă ai cu ce să produci teamă, teama că poți reacționa, teama că te poți răzbuna”, conchide fostul mogul