Spania în faţa căreia a fost proclamat rege Juan Carlos I, la 22 noiembrie 1975, încă se afla sub un regim dictatorial şi catolic. Nu avea internet, nu avea telefoane mobile. Cu mulţi cetăţeni încă exilaţi, în Spania acelui an aproape că nu existau imigranţi, divorţul nu era legal, iar jumătate din populaţie, adică femeile, era complet absentă din centrele de putere. Felipe al VI-lea este, de joi, şeful unui stat diferit: o societate care a făcut paşi uriaşi în multe sectoare, însă care acum se confruntă şi cu criza economică, revendicările secesioniste şi lipsa de încredere în instituţiile statului, toate având dimensiuni încă necunoscute, observă joi cotidianul El Pais, citat de Agerpres.

În 1975, în Spania nu exista decât un partid legal – Falange Española Tradicionalista – şi nu aveau loc alegeri propriu-zise, adică democratice, de patru decenii. Juan Carlos I a fost proclamat rege în faţa legislativului franchist, un pseudo-parlament care nu era sediul suveranităţii poporului şi nici nu exercita autonom puterea legislativă. Imensa majoritate a acestor deputaţi ocupau aceste funcţii ca urmare a implicării în regim – erau membri ai înaltelor tribunale civile sau militare, primari, rectori, reprezentanţi ai şcolilor profesionale – sau fuseseră desemnaţi de Franco şi numai o mică parte dintre aceştia fuseseră aleşi în ultimii ani ai dictaturii de către capetele familiilor din localităţile spaniole. Nu se cunoaşte exact cine făcea parte din adunarea legislativă spaniolă, pentru că nu erau mereu aceleaşi persoane.

Alte Articole

Cât costă să petreci 1 Mai în complexul Andreei Esca! Vilele ...

Șeful de Stat Major al armatei germane trage un semnal de alarmă! ...

Israelul a lansat un atac în Iran. Explozie, auzită în apropierea ...

Cutremur politic

Dimpotrivă, Felipe al VI-lea a fost proclamat şef al statului în faţa unui parlament democratic, în prezenţa a 17 partide diferite şi în care se află femei în proporţie de aproape 40%. Spania tocmai a ieşit dintr-un adevărat cutremur politic, după alegerile europene, ale căror rezultate au întunecat o panoramă politică în care se destramă, pentru prima oară în democraţia spaniolă, bipartidismul format de Partidul Popular şi Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) şi năvăleşte cu forţă un partid nou, Podemos, care vrea eliminarea ‘castei politice’.

Citeşte şi Spania are, oficial, un NOU REGE: Felipe al VI-lea i-a salutat pe spanioli de la balconul Palatului Regal

În 1975, Juan Carlos, desemnat de Franco, a jurat să respecte legile fundamentale ale Mişcării Naţionale (denumirea sistemului dictaturii franchiste), deşi mai târziu, avea să le trădeze. Nici fiul lui nu a fost ales de popor, însă el şi-a depus jurământul pe o lege fundamentală foarte diferită: Constituţia ţării, şi în democraţie. Chiar şi aşa, proclamarea sa a făcut loc unei dezbateri publice asupra formei de stat – monarhie sau republică – lucru care era de negândit în urmă cu 39 de ani.

Nesiguranţa era semnul distinctiv al anului 1975: nu se ştia ce va face regele, odată întronat, şi nici ce se va petrece cu regimul. Astăzi, singura astfel de nesiguranţă politică – exceptând criza economică – este Catalonia: nu se ştie până unde vor merge revendicările secesioniste şi cum le va înfrunta statul spaniol în ansamblul său.

Schimbare totală

În economie, pe durata domniei lui Juan Carlos s-a schimbat totul: Spania a lăsat în urmă criza petrolului şi inflaţia din anii 70, a schimbat pesetele pe euro când s-a integrat în zona euro şi şi-a pierdut capacitatea de a fixa dobânzile de referinţă, care sunt acum de competenţa Băncii Centrale Europene. A trecut de asemenea şi de un şomaj de 2% înregistrat ca atare în 1976 şi a ajuns la o rată de peste 25% în 2014. Salariul minim era de 11.400 de pesete pe lună, iar bancnota cu cea mai mare valoare era cea verde, de 1.000 de pesete. În 2014, salariul minim permis de lege pentru opt ore de lucru este de 645,3 de euro pe lună, adică 107.313 din fostele pesete. Există bancnote de 500 de euro, a căror folosinţă este restrânsă pentru a evita fraudele şi s-au generalizat plăţile prin mijloace electronice.

Transformarea radicală petrecută în aceşti ani trece de economia la nivel macro şi se observă şi în gospodăriile spaniolilor. O pâine, de nelipsit în coşul de cumpărături, costa 45 de pesete. Acum, o baghetă de pâine costă 50 de eurocenţi. Un bilet la cinema costa 55 de pesete, iar unul dintre filmele care a câştigat cel mai mult în primul an al mandatului regal – Tiburón – a strâns încasări de 272.363.261 de pesete. Azi, cinefilii plătesc cel puţin 7,29 euro pentru un bilet, adică 1.212 pesete. Iar pe marile ecrane, filmul spaniol ‘Ocho apellidos vascos’ a strâns anul acesta suma de box-office record de 53 de milioane de euro. Primele exemplare din cotidianul El Pais, care a apărut în mai 1976, au ieşit cu preţul de 10 pesete, iar în 2014 se vinde la chioşcuri cu 1,30 euro, adică echivalentul a 216 pesete.

Citeşte şi Regele Juan Carlos apare alături de prinţul moştenitor Felipe pentru prima oară de la anunţul abdicării

Legea divorţului, includerea femeii pe piaţa forţei de muncă, accesul universal la sistemele publice de educaţie şi sănătate, extinderea accesului la studii universitare şi schimbările profunde din relaţiile sociale şi modelul de familie au făcut loc unei ţări noi, cu avantaje, dar şi probleme diferite de cele din 1975. În ultimele patru decenii, Spania a crescut cu 11 milioane de locuitori şi a ajuns la un total de 46,7 milioane. Populaţia a şi îmbătrânit: în 1975, seniorii de peste 65 de ani nu ajungeau la 10%, însă astăzi reprezintă 18% din populaţie. Rata natalităţii era dublă faţă de cea actuală. Când şi-a început Juan Carlos mandatul, populaţia creştea cu 10 la mie pe an; acum scade cu aproape 2 la mie, potrivit datelor din 2012.

În urmă cu aproape 40 de ani, 9,8% din populaţie era analfabetă (rata ajungea la 12% în rândul femeilor). Astăzi, doar 2% dintre spaniolii cu vârste de peste 16 ani nu ştiu să scrie sau să citească. Unul din patru spanioli are studii superioare, şi mii de studenţi participă în fiecare an la programele de burse în străinătate Erasmus, chiar dacă fondurile au fost afectate de criză.

Ţară de imigraţie şi de emigraţie

În tot acest timp, Spania a devenit o ţară de imigraţie – şi de emigraţie, în ultimii ani. Datele sunt greu de comparat, pentru că în 1976 nu existau registrele primăriilor. Institutul spaniol de statistică observă faptul că în 1976 locuiau în Spania 159.924 de străini, iar 60% dintre ei erau europeni. Astăzi, în Spania trăiesc 5 milioane de străini, care reprezintă aproape 10% din populaţie.

Criza economică a dat naştere unui fenomen invers: al celor care pleacă din Spania ca să-şi caute de lucru în străinătate. În primele şase luni ale anului 2013, din ţara iberică au plecat 259.227 de persoane, deşi imensa majoritate (219.537) erau străini care, după ani de zile petrecuţi aici, au decis să-şi încerce norocul în alte ţări. În 1976, din Spania plecaseră 12.124 de cetăţeni (pe lângă cei 97.279 de spanioli care mergeau în Franţa pe durata sezonului de cules din agricultură).

Greutatea Bisericii Catolice în viaţa publică era evidentă în 1975 – regele Juan Carlos a jurat ‘pe Dumnezeu şi sfintele Evanghelii’. Însă apoi s-a trecut la un stat neconfesional, cu deplină libertate religioasă. Pentru prima oară, în 2009 au fost înregistrate mai multe căsătorii civile (94.993) decât religioase (80.174), iar în 2005 a fost aprobată una dintre legile care a provocat cele mai multe conflicte, cea a căsătoriilor homosexuale. În ultimii 9 ani, au avut loc aproximativ 25.000 de nunţi gay. Funeraliile de stat au loc în continuare în catedrale şi cu slujbe, în multe şcoli se află în continuare crucifixul deasupra tablei, materia religiei contează la obţinerea de burse, iar Biserica Catolică se bucură de o finanţare specifică, prin intermediul impozitului pe venit perceput de stat.

În 1976, în penitenciarele spaniole se aflau 9.937 de deţinuţi, majoritatea închişi pentru furturi. În 2013, 67.404 de persoane erau închise. În ciuda faptului că se află la coada ratei criminalităţii din UE, Spania rămâne, alături de Marea Britanie, în fruntea ţărilor cu cea mai ridicată rată a deţinuţilor aflaţi în penitenciare, potrivit Eurostat.

La posturile de radio îşi făcea loc în anii 70 Bruce Springsteen, iar vedetele Real Madridului, echipa campioană a Ligii din 1976, primeau salarii de câte 20 de milioane de pesete pe an. Ani distanţă îi separau de cele 15 milioane de euro (2,5 miliarde de pesete) pe care le primesc azi idolii fotbalului. În ultimii şase ani, echipa de fotbal a Spaniei a revenit glorioasă cu două cupe europene şi una mondială.

Spania a solicitat aderarea la Comunitatea economică europeană în 1977, însă a avut de aşteptat nouă ani. Pe atunci, nici nu se intuia căderea Zidului Berlinului. Ziarele scriau despre posibilul început al unui război în Cambogia – care avea să ajungă la genocidul săvârşit de khmerii roşii. Tot atunci începeau conflictele sângeroase din Etiopia sau Somalia.

Felipe al VI-lea trăieşte într-o lume cu o singură putere dominantă – SUA – care începe la rândul ei să fie pusă la îndoială de o mână de puteri emergente conduse de China, în vreme ce Rusia încearcă să-şi recapete influenţa. Grupările jihadiste s-au transformat într-o ameninţare la adresa stabilităţii lumii. America Latină a făcut progrese către democraţie. Iar conflictul arabo-israelian încă nu s-a stins.