„De când l-am cunoscut, în urmă cu doi-trei ani, am dorit să-l propunem pentru acest titlu, fiind şi singurul căruia i-am pregătit şi trimis la Ministerul Culturii întreaga documentaţie. Este un meşter popular aparte, care face meşteşugul acesta de la 14 ani până în ziua de astăzi. Este cu adevărat un tezaur uman viu”, a declarat Mircea Jacan, potrivit Agerpres.

Diploma onorifică îi va fi înmânată lui Moise Gavra de îndată ce va ajunge la Oradea, în cadrul unei festivităţi simbolice.

Potrivit directorului CJCPCT Bihor, este al treilea asemenea titlu acordat, de-a lungul timpului, unor meşteri bihoreni, după cele atribuite lădarului Ioan Oancea şi interpretului popular şi constructor de viori cu goarnă Gheorghe Rada.

Vreme de mulţi ani, cojocarii (bituşerii) au fost la mare căutare în zona Bihorului, cojoacele, bituşele şi hainele din blană create de aceştia fiind nelipsite din casele localnicilor. Era o meserie căutată şi foarte apreciată. În prezent, însă, cei care mai poartă o astfel de îmbrăcăminte de iarnă sunt parcă din ce în ce mai puţini. Cojoace sau sumane mai poartă cu precădere ciobanii şi bătrânii. Tinerii zilelor noastre le poartă extrem de rar, deşi mulţi, printre care şi creatori de modă, acordă atenţie trendului de inspiraţie folclorică.

Aşa cum s-a întâmplat cu cojocul de Beiuş care, în 2017, a devenit o sursă de inspiraţie pentru o celebră casă de modă franceză. Într-o colecţie expusă la vânzare într-unul din cele mai luxoase cazinouri din lume, în Singapore, un cojoc aproape identic, fără tricolorul de pe umăr, se vindea cu suma de 35.000 de dolari. Faptul a fost semnalat de o asociaţie din Beiuş, Ţara Binşului – Terra Beiusensis, pe propria pagină de Facebook şi a iscat numeroase discuţii pe reţele de socializare.

Cojocarul Moise Gavra, născut în Beiuş, a trăit toată viaţa din acest meşteşug, care i-a dat cele necesare traiului, dar i-a şi umplut viaţa de frumos. Rămas de copil orfan de tată, Trăienuţ, cum îl alinta mama, a intrat, la 14 ani, ucenic la un cojocar în Vaşcău, după care a învăţat meserie de la alţi bituşeri din zonă. La 20 de ani s-a însurat, iar după armată, care pe atunci avea o durată de trei ani, s-a întors în locurile natale şi a muncit ceea ce învăţase.

În propriul său atelier, de acasă, unde îl ajutau soţia şi soacra sa, a creat de-a lungul anilor cojoace cu modele spectaculoase, tradiţionale zonei Beiuşului, bituşe pentru ciobani, toate lucrate manual, pornind de la pieile de oaie pe care le argăsea tot el. Unele din producţiile meşterului au ajuns chiar şi în Statele Unite ale Americii.

Munca sa de calitate îi aduce recunoaştere şi tot mai mulţi clienţi.

„Au început să mă vadă oamenii, şi dacă faci bine, vine omu’, dacă vede că nu lucri bine, nu-ţi mai deschide nimeni uşa. După aia am ajuns cunoscut, am făcut cojoace la toţi şefii şi la toţi doctorii din Petru Groza (oraşul Ştei – n.r.)”, povesteşte meşterul.

Atelierul său a funcţionat până în anul 2016, când cheltuielile şi impozitele au crescut peste posibilităţile sale – o consecinţă a legislaţiei deficitare, care încă nu face deosebire între meşteşugul tradiţional şi producţia de serie.

În prezent, meşterul Moise Gavra trăieşte alături de soţia sa, are o fată şi doi nepoţi (o fată şi un băiat), alături de care se bucură de fiecare moment al vieţii sale.

În cei peste 70 de ani de meşteşug, a transmis dragostea sa pentru cojocărit şi unor tineri, pe care i-a avut ca ucenici vreme îndelungată, însă niciunul dintre ei nu a dorit să ducă această tradiţie mai departe, preferând mai degrabă, să plece dincolo de graniţele ţării.

Moise Gavra mai creează un număr mic de cojoace şi bituşe, însă le păstrează pentru a le expune, bucurând ochii iubitorilor de tradiţii, dar lăsându-ne cu regretul că octogenarul meşter nu va avea cui transmite arta sa.