Partea I: Inedita povestea a BĂRBATULUI care a luptat o viaţă pentru a recupera AMINTIRILE furate de COMUNIŞTI
Prin aceleaşi întâmplări a trecut şi Dinu Romano într-o zi din luna martie a anului 1949 atunci când avea doar cinci ani, după ce a trebuit să lase în urmă un magnific conac boieresc din inima Olteniei pentru a locui într-un apartament din Bucureşti, în momenul în care comuniştii au hotărât să confişte întreaga avere a familiei.
Cu toate acestea, peste 50 de ani de la incident, el a reuşit să îl „recucerească”, după cum îi place să spună de fiecare dată când vorbeşte despre „romanul vieţii sale”, o poveste inedită, demnă de un film, în care pasiunea şi determinarea l-au acompaniat la tot pasul.
Istoria familiei Romano începe în învolburatul an 1821, atunci când Tudor Vladimirescu porneşte revoluţia în Oltenia. Deoarece avea nevoie de ajutoare el s-a hotărât să ceară sprijinul a şapte fraţi din Rusia, fraţii Romanov, pe care îi cunoscuse după ce a luptat alături de ei în armata Ţarului Alexandru I.
„Familia mea se numea Romanov, suntem ruşi, dar nu avem nicio legătură cu familia imperială rusă. Neamurile mele sunt de prin zona Reazani. Când lui Tudor Vladimirescu i-a venit idea de răscoală, el avea nevoie de mânjă calificată, pentru că, ca şi acum, oltenii se bazau pe furci, coase şi topoare. Mă rog, a luat de colo, de colo şi şi-a adus aminte de nişte flăcăi tomnatici cu care a luptat el prin Rusia, fraţii Romanov. Erau şapte bucăţi la număr. Telefon mobil nu, telefon din celălalt, nu, telegraf nu se vorbea…au trecut luni de zile, dar au venit. Pe scurt, doi dintre ei au plecat să lupte cu Eteria, deoarece plăteau mai bine, dar băieţii se regăsesc pe Monumentul Eteriei de la Drăgăşani. Au dat colţul înainte de termen. Unul a rămas aici şi a dus neamul Romanov mai departe şi patru s-au cărat în Rusia, deoarece rusoaicele erau mai mişto decât aborigenele de aici„, povesteşte domnul Romano modul în care familia sa a ajuns pe meleagurile mioritice stabilindu-se într-o comună de lângă Slatina, Pleşoiu.
„Într-o perioadă, pe aici oamenii erau bruneţi, cu un ten creol măsliniu şi chelioşi. Fratele lu bunică-miu, era blond, solid, cum erau ruşii. Prin 1910-1915, apăruseră o droaie de copii blonzi prin localitatea asta. Numele familiei a fost schimbat pe la începutul secolului al XX-lea, aşa i-a venit bâzdâcul lui bunică-miu. El se însurase cu fata unui profesor de limbă română, un grec. Doar în România se poate ca un grec să fie profesor de limba română. Şi probabil aia i-a zis„, îşi aduce aminte el zâmbind.
Cu toate că are rădăcini ruseşti, el recunoaşte că „ultima data a vorbit ruseşte în ’86, când a agăţat o gagică pe stradă„, iar privind tărâmurile natale, timp de jumătate de secol a preferat să nu le vizitez, cu toate că le-a păstrat mereu în suflet.
„În ’48 am plecat la cinci ani de aici şi am venit la 55”
„În 4 martie 1949, la patru dimineaţa. Au luat tot ce au găsit. Au trecut în procesul verbal şi minge de-ale mele, prosoape, şoşoni, milioane de lei, atunci când leul era leu, după stablilizare. Îmi aduc aminte tot. La 13 octombrie 1998 am intrat în casă, după procese, bătălii şi mama dreacu”, îşi aminteşte domnul Romano momentul în care autorităţile au decis să confişte toată averea familiei.
Cea mai mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în Bucureşti, după ce, conacul familie, o clădire grandioasă construită în anul 1920 de cunoscutul arhitect Grigore Cerchez a fost confiscat de comunişti în primăvara lui 1949. Astfel, Dinu Romano a terminat liceul la Spiru Haret, unde l-a avut coleg pe Andrei Pleşu şi pe fiica lui Brătianu, Dina Brătianu, cea care mai târziu urma să fie scoasă din ţară de Securitate după ce însuşi Nicu Ceauşescu se îndrăgostise de ea.
„Un alt aspect care rezultă din romanul vieţii mele este că mie nu mi-a fost niciodată lene să fac nimic. Şi din asta am câştigat. E o treabă, o fac. Eu nu am timp să mă plictisesc. Am stat 17 ani în armată, dar am lucrat peste tot. Am 22 de întreprinderi pe cartea de muncă. Eu sunt specialist auto, aşa scrie pe diploma„, declară el, explicând că, cu toate că a terminat şi un an de Politehnică şi unul de Medicină, marea lui pasiune sunt maşinile, în special camioanele vechi de armată, acesta fiind şi motivul pentu care de peste 4 ani a început să recondiţioneze maşini vechi pe care unităţile militare din România le vindeau la fier vechi.
„Să cumpăr maşini am început din 2009, dar neoficial mă ocup din 1958. Oficial din ’63, după ce am terminat şcoala tehnică. Am participat la licitaţii. Ăştia erau miraţi că vine unul să ia o maşină să o facă să meargă. Ei le vindeau pentru fier vechi. Pe vremea aia, eu am luat-o cu 4.000 de lei. În ea sunt 3.500 de kg de fiare, deci un leu pe kilogram. O mai luau bişniţarii pentru fier vechi. Dar m-a dus până la înscriere 25.000 de lei. Fără să pun la socoteală munca mea. Chestia cu maşinile de epocă este şi medicament. Lucrez la ele şi uit. Mie îmi plac camioanele, mie nu îmi plac turismele. Mergi cu 50-60 pe sossea, vezi totul ca la cinematograf. Eu vreau să mă ocpu intens de maşini militare. Eu am introdus brandul ăasta cu camioane militare de epocă în ţară. Mai am un prieten la Piteşti şi încă unul căruia îi repar maşinile astea„, îşi aduce aminte domul Romano, recunoscând că este unul dintre promotorii acestui tip de recondiţionare de maşini de epocă din în România chiar dacă, în clubul din care face parte, Retromobil, există şi alţi pasionţi de maşini vechi, dar din alte categorii.
„Sergiu Nicolaescu a distrus trei sferturi din parcul auto retro al României”
Atunci când vorbeşte de maşini, bătrânul vorbeşte cu o pasiune pe care mulţi nu o arată nici pentru oameni. Pentru el, fiecare şurub sau bucată de metal are propria lui istorie şi trezeşte amintiri vechi, de mult uitate, de pe vremea când, la 15 ani, în loc să meargă la ştrand îşi petrecea vremea prin ateliere auto.
„Eu am trei înscrise şi omologate. O unitate de la Craiova mai are cinci capete tracotor funcţionale şi am fost anul trecut să fac instructaj cu şoferii. Ei nu ştiu. Maşina e simplă. Rămâi cu ea în pană, trebuie să o faci că vine duşmanul peste tine. Într-o după masă a venit un bărbat să vadă maşina pentru omologare. El m-a luat la mişto, mi-a zis că maşina trebuie să arate ca şi cum ar fi fost ieşită din fabrică ieri sau acum o săptămână. Atunci i-am zis că înseamnă că mai trebuie să aibă nişte praf pe ea. A râs, i-a plăcut poanta. Când a venit să îi facă pozele a rămas uimit. A văzut că un şurub nu era original. Uitasem să îl pun„, povesteşte restauratorul modul în care şi-a omologat prima maşină.
„De regulă, în Retromobil trebuie să ştii carte la maşini vechi. Altora cărora le-am făcut eu maşinile. La o maşină din asta e multă muncă. La unele lucrez de ani de zile. Trebuie să găseşti fiare, să le îndrepţi, să le vopseşti. Trebuie să găseşti oamenii. Am un puşti de 77 de ani care m-a învăţat tinichigie, electrică am un băiat, mecanica o fac eu. Te chinui 14 ore să scoţi un şurub, dacă nu iese. Dar astea l-am învăţat la 15 ani, când lucram în atelier. Mă duceam vara şi lucram acolo. Alţii se duceau la ştrand, eu căram cauciucuri, căram alea. Mie mi-a plăcut camionul. Nu se conduce greu, dar mai tare de 60 nu mege. Toate sunt făcute că eşti pe front şi să nu se strice nimic. Sergiu Nicolaescu a distrus trei sferturi din parcul auto retro al României pe explozii şi astea. Nu erau calculator şi asta. Jumate din ce a scăpat, a vândut Tăriceanu„, a spus Romano.
„Modestia este calitatea celor care nu au altele”
La 70 de ani, bărbatul nu dă semne de oboseală. Vara aceasta s-a căsătorit, după ce a stat lângă persoana iubită mai bine de 20 de ani. În acelaşi timp, şi-a ales „o pereche de naşi tineri„, deoarece nu vrea să „stea la masă cu boşorogi„. Atunci când nu lucrează la maşini, el mai repară ceva la conacul pe care a reuşit să îl recupereze după lungi procese cu statul. Astfel, clădirea arată aproape ca nouă, amintind de o perioadă în care ţara era mult mai bogată decât acum, iar „preţul grâului pe Europa se făcea la Brăila„, în timp ce soldaţii preferau solda în bancnote, doarece „aurul le rupea buzunarele„. Chiar mai mult, conacul familiei Romano a fost construit de muncitori italieni, care după război veneau să lucreze în România, deoarece la ei „era jale„.
„Terenul l-am cucerit pe 13 octombrie 1998, dar războiul a continuat. Au continuat procesele. A trebuit să vând. După anul 2000, după ce mi-am recuperate pământul, am vândut o bucată din el şi m-am apucat să renovez. Bunică-miu avea 364 de hectare, până la Olt. Am recuperat doar o treime. Teoretic, eu trebuie să vând aici. Eu nu am moştenitori. Nu am pe nimeni. Şi dacă mor eu, rămâne la stat. E păcat. De la stat am luat-o. După ani de război, nu ăştia 15, ci toată viaţa, vreau să mă distrez şi eu. Să cumpăr camioane, benzină, motorină, să mă plimb, să mă bucur şi eu de viaţă. De la 70 de ani încolo, cât o mai fi aţă pe mosor vreau să mă joc cu fiare. Am avut ocazia să plec oficial, pe linie de servici, sau neoficial, de şapte ori din ţară. Şi am zis nu plec. Pentru că nu vreau. Noi suntem puşi cu un calcul acolo. La mine, în dreptul meu, am misiune de îndeplinit în cursul vieţii, recucerire, chestii, socoteli. Nu poţi să abdici„, îşi motivează el alegerile pe care le-a făcut în viaţă, decarând că a simţit că este de datoria lui să recupereze ceea ce familia a pierdut de-a lungul vremii.
Cu toate acestea, lupta nu a fost uşoară, iar planul încă nu a fost dus la bun sfârşit, mereu găsindu-se ceva de muncă sau de reparat.
„Morţii se acoperă cu pământ, vii cu hârtii. Aici funcţionează două comandamente ale românilor: “Câinele moare de alergătură şi prostul de grija altuia” şi “dacă moare capra mea, să moară şi vecinul”. Dar asta e, mergem mai departe„, a descris Romano modul în care au decurs procedurile pentru retrocedarea averii, explicând că are rafturi întregi de dosare şi acte.
Ascultă mai jos întreg interviul cu Dinu Romano, bărbatul căruia nu i-a fost niciodată lene: