Dailymail.co.uk a alcătuit o listă cu cele mai ciudate întâmplări pe care oamenii de ştiinţă nu le pot explica.

1. Luminile care însoţesc cutremurele. Din punct de vedere al misterului, al controversei şi al scalei la care are loc fenomenul, luminile care apar pe cer înaintea şi în timpul seismelor conduc clasamentul. Sunt misterioase pentru că nu se ştie ce le cauzează, controversate pentru că nu toţi cercetătorii sunt convinşi că există cu adevărat, iar pentru o măsură a scalei la care se petrece evenimentul e de ajuns să ne imaginăm un cutremur puternic şi o futună cu descărcări electrice combinate într-un singur fenomen natural. Fizicianul italian Cristiano Ferugia a alcătuit un raport detaliat al luminilor ciudate care însoţesc seismele începând cu evenimente care au avut loc cu două mii de ani înaintea erei noastre.

Alte Articole

De ce nu este deschis sicriul lui Costel Corduneanu? Este acoperit ...

iRENE, primul „administrator de bloc” creat cu AI, îţi ...

Descoperirea misterioasă de sub Antarctica. Curg teoriile conspiraţiei ...

O parte dintre cercetători sunt însă sceptici, mai ales că până în 1966, în timpul cutremurelor din zona Matsushiro, nu exista nicio dovadă clară a existenţei acestui fenomen misterios. Sigur, de atunci au apărut sute de fotografii, în special pe Internet, dar formele, culorile şi intensitatea luminilor diferă atât de mult la fiecare eveniment, încât e dificil să se stabilească exact care dintre ele sunt falsuri. Teoriile înaintate de oamenii de ştiinţă variază de la căldură generată de frecare sau mişcări tectonice. În 2003, Freiedemann Freund, fizician în cadrul NASA, a realizat o serie de experimente în urma cărora a concluzionat că luminile care însoţesc seismele sunt cauzate de activitatea electrică a rocilor. Conform teoriei lui, undele de şoc cauzate de cutremure modifică proprietăţile electrice ale siliconului şi a mineralelor care conţin oxigen, ceea ce le face să emită lumină. Nu există un consens în rândul cercetătorilor însă, iar teoria lui Freund este tratată doar ca o explicaţie posibilă şi nu o rezolvare a misterului.

2. Liniile Nazca. O serie de opere de artă supradimensionate care marchează câmpiile din Peru, liniile Nazca acoperă 450 de kilometri pătraţi de deşert. Acestea includ forme geometrice uriaşe, imagini care reprezintă plante şi animale şi, mai rar, siluete umane care sunt vizibile din aer. Cercetătorii cred că au fost realizate de poporul Nazca într-o perioadă de o mie de ani, între 500 înaintea erei noastre şi 500 AD, dar nimeni nu ştie ce scop au avut. Autorităţile din Peru întâmpină probleme în a proteja liniile Nazca, deşi acestea sunt incluse în patrimoniul mondial. Anul trecut, spre exemplu, mai mulţi peruani creşteau porci în zonă, peste formele vechi de mii de ani. Pentru mulţi, zona este doar un teren viran, într-o regiune cu o populaţie săracă în creştere continuă.

Teoria iniţială, conform căreia modelele fac parte dintr-un calendar astronomic, a fost infirmată în 1997, iar de anul trecut, cercetători de universitatea Yamagata, din Japonia, au început un program de 15 ani la finalul căruia speră să afle mai multe despre originea liniilor Nazca.

3. Navigaţia fluturilor monarh. În fiecare an, milioane de fluturi monarh din America de Nord migrează pe o distanţă de mai mult de 3.000 de kilometri spre sud, în aşteptarea iernii. Până în anii ’50, nu se ştia unde îşi termină călătoria, dar Norah Urquhart şi soţul ei Fred au început să-i marcheze şi să-i urmărească încercând să rezolve acest mister. Apoi, în 1976, au urmat un pont de la un tăietor de lemne local şi au urcat pe „Muntele Fluturilor”. Aparent, toţi fluturii din America de Nord îşi petrec iarna în aceeaşi pădure muntoasă din Mexic. Enigma nu se încheie aici, însă. Chiar dacă ştim că toţi fluturii monarh migrează către aceleaşi 12-15 locuri aflate în aceeaşi zonă mexicană, nimeni nu ştie cum reuşesc să navigheze până acolo. Studiile sugerează că se folosesc de poziţia soarelui pentru a zbura spre sud şi îşi ajustează zborul în funcţie de oră cu ajutorul ceasurilor circadiene din antene.

Profesorul Steven Reppert de la universitatea din Massachusetts spune că probabil fluturii se folosesc de puncte de reper pentru a ajunge în zonă. „Punctele de repere generale, cum este Golful Mexic, spre eemplu, îi pot ajuta să se îndrepte în direcţia corectă, dar nu oferă sficiente informaţii pentru a-i ghida spre acelaşi loc în care ajung toţi, în fiecare an„, spune el. Oamenii de ştiinţă bănuiesc că sunt atraşi de o forţă geomagnetică, dar studiile nu confirmă această teorie încă.

4. Fulgerele globulare. Nikola Tesla, fizicianul care a dezvoltat curentul alternativ a produs fulgere globulare în laborator. „Nu am văzut bile de foc, dar am determinat modul în care se formează şi am reuşit să le produc artificial„, scria el în 1904. Ceea ce uimeşte e faptul că astăzi, la mai mult de o sută de ani de atunci, oamenii de ştiinţă nu reuşesc să reproducă exact experimentul lui Tesla. Unii cercetători nu cred în existenţa fulgerelor globulare, deşi martorii le confirmă prezenţa de mii de ani, chiar şi în surse din Grecia antică. Fenomenul se petrece în timpul furtunilor cu descărcări electrice şi presupune apariţia unor sfere luminoase, care uneori trec prin geamuri sau coboară prin coşurile caselor.

În august 2013, Academia Forţelor Aeriene din Colorado, Statele Unite a realizat şi a fotografiat sfere luminoase strălucitoare în laborator. Experimentul lor a generat scântei electrice descărcate de electrozi parţial submersaţi într-o soluţie de electroliţi. Chiar şi aşa, cercetătorii nu înţeleg cum se formează sferele în mod natural.

5. Pietrele mişcătoare din Valea Morţii. La Racetrack Playa din Valea Morţii, California, Statele Unite, se petrec fenomene ciudate. Pietre mari se mişcă pe suprafaţa plată a unui lac secat, aparent fără nicio explicaţie logică. Încă de la începutul secolului trecut oamenii de ştiinţă au fost fascinaţi de acest fenomen, iar din anii ’60 au început un program de monitorizare a rocilor. Ei au marcat 30 de pietre, cu greutăţi de până la 25 de kilograme, dintre care 28 s-au mişcat într-o perioadă de şapte ani, unele pe o distanţă de mai mult de 200 de metri! După ce au analizat urmele lăsate şi traseul pe care s-au deplasat, cercetătorii au ajuns la concluzia că rocile au atins o viteză de 1 m/s, adică 3,6 km/h. Explicaţiile pe care le-au avansat oamenii de ştiinţă sunt variate.

Unii cred că pietrele se mişcă din cauza condiţiilor meteo, fiind împinse de vânt, pe gheaţă. Alte teorii includ un fel de mucus lăsat de alge pe care pietrele ar aluneca, sau vibraţii seismice. Profesorul Gunther Kletetschka, de la Universitatea Carol, din Praga spune că fenomenul e cauzat de gheaţa de pe pietre, care se topeşte mai greu decât gheaţa de pe sol, astfel că rocile sunt împinse de vânt. El spune că rocile nu s-au mai mişcat în ultima perioadă din cauza unui sistem artificial de drenaj, care elimină apa în exces, astfel că gheaţa nu se mai formează.

6. Zumzetul de joasă frecvenţă. The Hum, Zumzetul, este numele dat unui zgomot enervant care se aude pe zone vaste de teren, de la Bristol până la Bondi. Misterul e dat de faptul că nu toţi oamenii îl pot auzi, doar o persoană din douăzeci fiind deranjată de sunet. Anul trecut, rezidenţii din Beaufort, Kerry, Irlanda, s-au plâns autorităţilor în legătură cu un sunet iritant care îi supăra din luna aprilie. La insistenţele cetăţenilor, edilii au decis să oprească pompele de apă, despre care se credea că produc zgomotul, dar zumzetul nu a încetat.

Oamenii de ştiinţă nu au găsit o explicaţie, deşi unii dintre ei bănuiesc că ar fi vorba de tinitus, un zgomot perceput de urechi în absenţa unui sunet, în timp ce alţii dau vina pe valurile care se sparg în depărtare sau pe zgomote industriale.

7. Cicadele care reapar. Adolescenţii ies din casele lor întunecate după ce au dormit o mare parte din ultimii 17 ani. Sunt zgomotoşi şi se străduiesc să-şi găsească parteneri. Nu e vorba despre tinerii care merg la liceu, ci despre cicade, care îşi petrec viaţa în linişte, sub pământ. Se maturizează abia în al 17-lea an de viaţă, iar vara ies de sub pământ în masă, în căutarea unui partener. Peste două sau trei săptămâni mor, lăsându-şi urmaşii în subteran să repete ciclul. Misterul este legat de modul în care reuşesc acest lucru. O persoană închisă într-o cameră fără ferestre pentru câteva zile nu ar reuşi să determine exact cât timp a trecut. Cicadele care au apărut în 2013 nu mai fuseseră văzute din 1996. În această vară însă, miliarde de insecte au apărut, exact când era planificat, pentru a se împerechea în estul Statelor Unite.

Misterul se complică însă, atunci când luăm în considerare că cicadele din sudul Statelor unite, deşi au un comportament similar, repetă ciclul la 13 ani, în loc de 17, ambele numere fiind prime. Cercetătorii cred că insectele evită astfel prădătorii care au un ciclu de viaţă mai mare de un an şi mai mic de 13, respectiv 17 ani. Pentru că perioada dintre momentul în care se nasc şi cel în care ies de sub pământ este formată dintr-un număr prim, care nu este divizibil decât cu 1 şi cu el însuşi, cicadele evită toţi prădătorii care schimbă una, două sau trei generaţii în acest timp. Totuşi, cercetătorii nu au aflat cum reuşesc aceste insecte să măsoare o perioadă atât de îndelungată.

8. Ploile cu broaşte, sau peşti. În ianuarie 1917 Waldo McAttee a prezentat o lucrare despre ploile cu materie organică. Lucrarea, care seamănă cu ingredientele dintr-o reţetă pentru o poţiune magică, face referire la fân, furnici sau broaşte. În cele opt pagini, McAtee respinge unele mărturii care i se par exagerate, dar certifică ploi cu larve de salamandră în Minnesota şi cazuri de ploi cu şprot şi heringi în Regatul Unit. Alte mărturii includ ploi cu broaşte în Ozdaci, Serbia şi bibani în Lajamanu, Australia. În 2009, în oraşele japoneze Nanao şi Hakusan a plouat cu mormoloci de broască, iar oamenii de ştiinţă au sugerat că ar fi putut să fie aruncate de păsări. Totuşi, distribuţia lor prea uniformă şi concentrată în zone specifice pare să respingă această teorie.

O explicaţie care datează din secolul al XIX-lea ar fi vântul puternic care ridică animalele şi le transportă pe distanţe mari. O altă teorie, acceptată de mulţi oameni de ştiinţă, care provoacă însă destule dezbateri, ar fi tornadele. În drumul lor pe deasupra mărilor şi lacurilor ar ridica animale mici, care ar cădea în zonele în care tornada pierde din putere.

9. Sferele din Costa Rica. De ce populaţia care a precedat colonizarea spaniolă din Costa Rica a decis să sculpteze sute de sfere uriaşe din piatră rămâne un mister. Sferele au fost găsite de United Fruit Company în 1930, când defrişa o porţiune de pământ pentru a face loc plantaţiilor de banane. Sferele, construite între 600 şi 1.000 AD, ating şi doi metri în diametru şi sunt numite de localnici Las Bolas.

Ceea ce face misterul greu de dezlegat este faptul că spaniolii au distrus toate urmele civilizaţiei care se afla acolo înainte de venirea lor, aşa că nu există posibilitatea consultării unor izvoare scrise. John Hoopes a demontat majoritatea teoriilor care legau sferele de oraşe pierdute şi de nave extraterestre, iar în 2012 a călătorit în Costa Rica pentru a studia posibilitatea integrării lor în patrimoniul mondial.

10. Fosilele imposibile. De când teoria evoluţiei a fost acceptată, în secolul al XIX-lea , oamenii de ştiinţă au fost puşi în faţa unor descoperiri care par să o contrazică. Unele dintre cele mai fascinante sunt fosilele, mai exact fosilele umane, care apar în locuri nepotrivite. O serie de amprente şi de urme de paşi fosilizate, care au fost găsite în regiuni geografice şi zone de timp arheologice în care nu se potrivesc, au alimentat argumentele creaţioniştilor şi i-au forţat pe cei care sprijină teoria evoluţiei să găsească explicaţii. Unele dintre fosile ar putea să ofere informaţii importante, noi, despre evoluţie şi despre strămoşii oamenilor, în timp ce altele ar putea să fie, din păcate, falsuri.

Unul dintre cazurile celebre este craniul Piltown Man, despre care se credea că are 500.000 de ani şi ar putea fi veriga lipsă care explică tranziţia de la maimuţe la strămoşii oamenilor. În 1950 însă, oamenii de ştiinţă au demonstrat că maxilarul semăna cu cel al maimuţelor pentru că aparţinea unei maimuţe, în timp ce restul oaselor proveneau de la o persoană bolnavă şi au fost datate ca fiind mai noi de 1.000 de ani.