24 ianuarie, MICA UNIRE. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat, în esenţă, un şir de reforme introduse în ritm accelerat, într-un răstimp scurt pentru timpul cel lung al istoriei (1859-1866), în scopul de a racorda ţara şi oamenii ei la normele şi cerinţele Europei de atunci, fireşte în modalităţile şi pe măsura posibilităţilor din anii Unirii, scrie historia.ro. De aceea, cârmuirea lui Ioan Cuza are o semnificatie deosebita în zilele noastre.

Astfel, Cuza-Voda ramâne în memoria colectivă drept o personalitate exemplară. Şi, totusi, o altă faţetă a personajului, poate tot atât de spectaculoasă, a rămas în penumbră, fiind mai puţin cunoscută: este vorba de viata amoroasă tumultoasă a „prinţului Unirii„, plasată în contrapunct cu sobrietatea imaginii sale publice. O faţetă deosebit de importantă, asupra căreia, chiar dacă s-a păstrat o anumită tăcere, acceptată cu înţelegere de către istorici, ea a avut un impact puternic asupra desfăşurării evenimentelor, mai ales în privinţa celor aferente ultimilor ani de domnie şi a actului abdicării.

Alte Articole

Cutremur în lumea interlopă! A murit Costel Corduneanu din ...

Câte salarii compensatorii poate primi un angajat în 2024 și ...

S-a jucat cu zmeul lângă liniile cu curent electric şi a fost ...

Într-adevar, altfel nu se poate explica sfârşitul aproape lamentabil al unei domnii în sine deosebit de rodnice, poate cea mai bogată în transformări înnoitoare pentru societatea românească. Fiind înainte de toate bărbat, în plenitudinea semnificaţiilor cuvântului, cu plusurile şi mai ales cu minusurile sale, militarul şi omul politic de succes Al. I. Cuza datorează creşterea şi decăderea sa publică femeii, fie că ea s-a numit Cocuţa Vogoride, Elena Doamna sau Maria Obrenovici, la care se adaugă multe altele, rămase sub zodia anonimatului.

Corupţia dusă la rang de artă pe domnia lui Cuza

În plus, tot un tabu ramâne si tema coruptiei, ajunsa la apogeu în ultimii doi ani ai domniei si promovata mai ales de camarila crescuta ca un cancer în jurul domnitorului. De fapt, era vorba de o „camarila de femei”, cum o denumea un apropiat al lui Cuza, poetul Dimitrie Bolintineanu, pentru ca, desi formata din barbati, acestia erau dirijati din umbra de femei, care îsi valorificau din plin darurile trupesti si farmecul personal.

Autorul „Umbrei lui Mircea la Cozia” descria astfel proliferarea coruptiei la nivelul societatii românesti de atunci: „Curtea avea favoriti, ministrii aveau asemenea, prefectii aveau asemenea, subprefectii aveau asemenea; acesti favoriti erau uleiul care ungea roatele machinei regimului”.
În aceasta perspectiva, investigarea vietii amoroase a Printului Unirii releva nebanuite implicatii si conotatii, inclusiv politice,  pentru cunoasterea adevarata a unor memorabile pagini de istorie.

Cuza era atras de medicină

Cel mai probabil (întrucât exista unele divergente între istorici), Alexandru Ioan Cuza s-a nascut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatal Ioan fiind scoborâtor dintr-o veche familie moldoveana, iar mama Sultana, nascuta Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiana, de pe malul european al Bosforului, ai carei membri ajunsesera si pe malurile Dunarii. A avut un frate Dumitru, mort tânar, într-un accident de calarie si o sora Sultana. Patrunde în tainele învataturii, urmând pâna în 1831 cursurile pensionului francez al lui Victor Cuvenin de la Iasi (unde îi are drept colegi pe colaboratorii de mai târziu: M. Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, E. Alcaz), iar apoi la Paris îsi ia bacalaureatul în litere, la 8 decembrie 1835. Desi îl atragea medicina, experienta unei lectii practice de disectie la morga unui spital parizian îl face sa renunte la cariera medicala si sa se înscrie la Facultatea de Drept, pe care nu o termina însa.

Din pacate, nu exista nici o fotografie a lui Cuza Voda. Arta fotografica facea abia primii pasi, în momentul perioadei de glorie a protagonistului istoriei noastre, iar dupa abdicarea sa din tronul de principe, interesul de a i se realiza imaginea fotografica a scazut total.

Dupa toate probabilitatile, A. I. Cuza avea un fizic placut, era de înaltime medie, zvelt, cu ochi caprui, parul blond, cu pielea alba a fetei si, cel putin la maturitate, purta mustata si barbison (copiind într-un fel pe Napoleon al III-lea). Toate portretele oficiale ni-l prezinta în uniforma militara atât de draga doamnelor timpului, ceea ce ne arata grija pentru aspectul fizic si preocuparea de a transmite posteritatii o imagine corespunzatoare si din acest punct de vedere.

Cuza a absolvit doar „şcoala vieţii” la Paris

Mai tânara cu sase ani decât Alecu, Elenco (Elena) Doamna era mai putin daruita de Dumnezeu cu atuuri fizice. De o talie medie, cu ochi caprui si par castaniu închis, avea fata smeada, rotunda, un corp nu prea bine proportionat. Degaja un aer de „femeie de casa”, cuminte si ocrotitoare, care stia bine care îi sunt locul si rolul pe care le acceptase si le juca pe masura. Nu stralucea în public, dar se impunea prin tact si seriozitate. Posteritatea l-a cunoscut mai ales prin sumedenia portretelor oficiale. Faptele sale l-au descris însa poate cel mai bine.

Revenit în tara fara o diploma de licenta, încearca si reuseste sa se afirme în cariera militara, înscriindu-se cu gradul de cadet la 15 septembrie 1837. Dar nici viata armelor cu rigorile ei nu pare sa-l fi atras în mod deosebit, „evadând” ulterior de aici în mai multe rânduri, pentru a exercita mai ales functia de prezident al Judecatoriei tinutului Covurlui (prima data în l842), dar si pe cea de director în Ministerul de Interne sau de pârcalab de Galati. În toate aceste functii, Cuza s-a remarcat printr-un respect desavârsit al legii, printr-o cinste exemplara si, totodata, printr-o adânca întelegere fata de taranime (C. C. Giurescu). În acest context, intra în jocul pregatirii Unirii Principatelor, fiind ales mai întâi domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) si apoi si al Valahiei (24 ianuarie 1859).

Dupa o domnie rodnica, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizata de „monstruoasa coalitie”, este înlaturat de la domnie si ia calea exilului. Se stinge din viata la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gennania), în urma unei boli de inima. Avea numai 53 de ani. Trupul îmbalsamat al marelui disparut a fost adus la Ruginoasa.

Fire de boem

Cel mai competent „biograf” al sau, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: „Era un om simpatic si inteligent, având replica prompta si ascutita. Chiar si slabiciunile sale – nu dispretuia, mai ales nu dispretuise în tineretile sale, un pahar de vin bun si omagia frecvent sexul frumos – erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngaduinta. Pe de alta parte, nu era nici un ambitios doritor de a face, cu orice pret, cariera si nici nu umbrea pe ceilalti prin mari însusiri de orator – ca M. Kogalniceanu, de talent – ca Alecsandri sau de prestigiu – ca Negri. I se cunostea firea dezinteresata: nu se folosise niciodata de slujbe spre a face avere, ca altii”. Si totusi… Daca orice putere corupe, iar cea absoluta cel mai mult, spre sfârsitul domniei s-a mai schimbat, contaminat mai ales de anturaj.

O autoare a biografiei Elenei Cuza surprinde astfel firea si tabieturile domnitorului: „Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care tineau la buna lor faima. Dupa obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lasat fara nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îsi petrecea multe nopti cu prieteni usuratici,  care-i speculau firea nepasatoare, gata sa le împarta tot ce avea si sa le mai ramâna si dator. Patimas la jocuri de carti, îsi pierdu mai târziu multe proprietati mostenite de la parinti” (Lucia Bors, Doamna Elena Cuza, 1940). Asadar, fire de boem, dezinteresat de starea materiala, usuratec si nestatornic, atins de „patima” jocului de carti si atractiile sexului frumos, domnitorul Cuza nu a putut rezista tentatiilor de om, iar aceste slabiciuni omenesti au fost exploatate din plin de cei interesati.

Cuza a căzut pradă vieţii mondene în Paris

Initierea sau „ucenicia” într-ale amorului si le-a facut Alexandru Cuza în timpul studiilor sale de la Paris din perioada 1835-1837. Trimis aici la dificila vârsta a adolescentei (15 – 17 ani) si fara nici un control din partea familiei, tânarul si falosul moldovean, în vinele caruia curgea si sângele navalnic italian si grecesc al rudelor din partea mamei, a cazut prada capcanelor vietii mondene pariziene.

Este epoca descrisa cu atât talent de Balzac, cu saloane stralucind de multe femei frumoase si influente: Marceline Desbordes-Valmores, Georges Sand, Sophie Gay, Dna Recamier, ducesa de Castries, contesa GuidoboniVisconti… Aici se consumau iubiri patimase, se cheltuiau multi bani, se teseau intrigi, se risipeau destine si averi. Aici moda avea limbajul sau deosebit de precis si de elocvent; ea exprima stari sociale, sentimente si atitudini. Este perioada lui Rastignac, Lucien Sorell, Eugenie Grandet, Mos Goriot. Iata un portret al tânarului vremii: „Aproape toti tinerii sunt supusi unei legi care pare inexplicabila, dar care izvoraste din însasi tineretea lor si din furia cu care se avânta în desfatari.

Bogati sau saraci, ei nu gasesc niciodata bani pentru cele de trebuinta vietii, dar gasesc totdeauna, când e vorba sa-si îndeplineasca un capriciu. Risipitori cu tot ce pot dobândi pe datorie, ei se dovedesc avari cu tot  ce trebuie sa plateasca cu bani pesini si par a se razbuna pentru ceea ce nu au, risipind tot ceea ce pot avea…” Si iata si lumea femeilor: „As fi în stare sa pun capul, contra unui firicel de salata din stratul acesta, ca vei intra în cel mai cumplit viespar cu cea dintâi femeie care îti va placea, fie ea bogata, frumoasa si tânara. Toate sunt în conflict cu legea, toate sunt în razboi cu barbatii lor, în toate privintele.

N-as mai ispravi niciodata daca as sta sa-ti lamuresc toate târguielile care se fac pentru amanti, pentru rochii, pentru copii, pentru cheltuielile casei sau pentru vanitate, rareori, din virtute, crede-ma. De aceea, omul cinstit este inamicul tuturor. Dar ce socoti ca este un om cinstit? La Paris, om cinstit este cel care tace si refuza sa ia parte la împarteala generala”. (Balzac, „Mos Goriot”)

Cuza îmbrăca haina militară ca să cucerească femei

Ratacit în aceasta lume seducatoare, dar deosebit de scumpa, tânarul Cuza nu rezista. Face mai multe tentative de a urma o facultate, dupa obtinerea bacalaureatului în 1835, la început Medicina, iar apoi Dreptul, dar fara succes si se retrage în tara (1837), dupa dictonul „decât codas la oras, mai bine în satul tau fruntas”. Este de presupus ca, prin firea sa moderna si nestatornica, liber precum pasarile cerului, tânarul evadat din austerul târg al Iesilor a cautat în cosmopolita capitala franceza, sub imboldul instinctelor vârstei, împlinirea tuturor dorintelor. Lipsa de bani l-a facut sa frecventeze localurile de jocuri de noroc, dar si case intime nu cele mai de lux, fapt care i-a determinat pe parinti sa-l recheme în tara. Totusi, deprinderile tineretii s-au întiparit asupra comportamentului sau pe viata.

Dupa esecul parizian, întors în tara, Cuza decide sa se consacre carierei militare, mai putin pretentioase în plan intelectual, care îi conferea un anumit statut social, inclusiv material. Totodata, Cuza stia ca, mai întotdeauna, uniforma de ofiter atragea ca un magnet femeile galante. Asa se face ca, la 15 septembrie 1837, este primit si înscris în armata cu gradul de cadet. Nu întâmplator, se stabileste la Galati, oras pe Dunare, cu o bogata lume cosmopolita, aflat pe fluxul transportului si comertului international al timpului. Aici avea multe localuri mondene, un cazino unde negustorii bogati sau îmbogatiti (mai ales în urma comertului cu cereale si lemn) îsi jucau norocul si îsi pierdeau noptile. Cuza nu era un bautor, dar fuma mult si consuma cafea fara masura.

Cafeau şi ţigările i-a grăbit sfârşitul lui Cuza

Excesul de tutun, de cafea neagra si timpul irosit aveau sa-i afecteze inima si sa-i grabeasca sfârsitul, pe fondul bolilor de plamâni si de inima de care suferea. Pe lânga multe aventuri amoroase cu femei întâmplatoare, insignifiante, îsi dezvolta si cariera de cartofor, pe care si-a exercitat-o din plin la Cazinoul din Galati. Aici l-a întâlnit pe belgianul Charles Liebrecht, temutul si atotputernicul membru al camarilei de mai târziu, chelner si marcher de biliard. Personaj versat, acesta a speculat din plin slabiciunile omenesti ale pârcalabului si-i facea legaturi cu femei galante si chiar îl ajuta sa câstige la carti si îl împrumuta cu bani spre a putea iesi din situatii financiare dificile. În mod deosebit, lui Cuza i-a placut puterea, din moment ce, dincolo de timpuri si moravuri, a ramas mereu în functii publice: fie ofiter, fie presedinte de judecatorie, fie pârcalab si întotdeauna la Galati (judetul Covurlui), unde se instalase dupa revenirea la Paris. Firea risipitoare si practicarea jocurilor de noroc ori frecventarea localurilor de placeri au facut sa-si risipeasca repede averea mostenita, iar leafa sa-i fie întotdeauna insuficienta. Starea de nevoie materiala l-a determinat, printre altele, sa se casatoreasca, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, o familie bogata si reprezentativa pentru Moldova timpului. Mariajul i-a asigurat, pentru o buna bucata de timp, un anumit confort material.

Elena Doamna, o femeie de casă

Casatorit la 30 aprilie 1844, cu Elena (Elenco) Rosetti, fiica postelnicului Iordache si a Ecaterinei, nascuta Sturdza, Alex. Cuza nu va renunta total la modul de viata dus pâna atunci. El avea 24 de ani, functiona ca magistrat, iar tânara sotie avea 18 ani si era casnica. Proaspata familie s-a instalat la Galati, unde sotul se stabilise mai de mult. Parintii din ambele parti ramâneau mai ales la tara, preocupati cu treburile agriculturii.

La numai trei saptamâni de la nunta si despartirea de parinti, Elena constata într-o scrisoare ca lipsa mamei îi „era tare grea”. Da apoi relatii despre plictisul care o încerca si pe care cauta sa-l alunge prin crosetatul de portofele si alte obiecte de îmbracaminte sau facutul de dulceata; vapoarele aduceau, la nevoie, stofe si materiale dintre cele mai diverse. La 18 octombrie, fiica îi trimitea, la Golesti, Ecaterinei Rosetti „zece chitre” si o ruga sa o ierte ca sunt asa de putine, întrucât „se gasesc foarte greu la Galati, caci toate care au sosit au fost expediate la Iasi”. Grijulie, în toate scrisorile, ca un fel de leitmotiv, sotia îsi scuza sotul ca nu scria nimic socrilor, astfel ca „fiind foarte ocupat… m-a rugat sa-ti transmit respectuoase sarutari de mâini”. Într-o alta depesa catre familie, transmisa tot din Galati, în prima zi a Craciunului anului 1844, tânara domnita noteaza, nu fara un ascuns amar, printre altele: „Nu am noutati sa va dau, caci ies foarte rar, negasind placere decât la mine acasa; încolo societatea din Galati este de o monotonie fara asemanare”.

Putin mai târziu nota ca „în ceea ce priveste relatiile, cunosc pe toate doamnele din Galati, dar frecventez doar pe doamna Ghica”. Ca de obicei, formula de politete: „Alex ar fi dorit sa-ti scrie el însusi câteva rânduri, dar cum este la tribunal, îmi fac datoria sa-ti trimit, din partea lui, respectuoase sarutari de mâna”. În alta scrisoare, Elena adauga alte informatii privind aspecte ale vietii sale anoste: „Nu fac decât sa citesc si sa lucrez toata ziua. La Iasi nu vom merge iarna aceasta, caci sotul meu are treburi care nu-i permit sa paraseasca Galatiul”.

În aceasta situatie, scrisorile de la parinti, de la frati ori de la simple cunostinte erau aproape singurele bucurii pentru „exilanta” de pe malurile Dunarii. Sotul Alecu Cuza era deosebit de ocupat cu treburile publice, încât nu putea nici macar sa scrie câteva rânduri socrilor; pleca uneori la Iasi pentru saptamâni si nimeni nu-i cerea socoteala. Despre cum îsi umplea el timpul liber, istoricii ne lasa doar sa banuim. Despartirea de familie avea sa devina câtiva ani mai târziu regula; evenimentele de la 1848, pregatirea Unirii, calatoriile în strainatate pentru diverse cure si tratamente aveau sa contribuie la formarea unui anumit „zid” între cei doi soti. Plictisul conjugal si predispozitia naturala a lui Cuza spre aventura amoroasa aveau sa conduca la situatii clasice de adulter gen menage a trois.

Relaţia lui Cuza cu Cocuţa Vogoride

Prima relatie amoroasa extraconjugala mai cunoscuta este cea cu Cocuta Vogoride, nascuta Conachi, sotia caimacamului Nicolae Vogoride. Aceasta legatura explica relatiile speciale cu noul cap al statului, dupa plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, desi Vogoride a fost un antiunionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou pârcalab al Covurluiului si apoi reintegrat, la cerere, în armata, cu gradul de sublocotenent si atasat al Statului Major Superior. Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avanseaza pâna la gradul de maior (la 16 martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; la 24 aprilie – capitan, iar la 3 mai, maior. Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocutei, Cuza îsi permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 sa-si dea demisia cu ocazia alegerilor masluite de caimacam.

Mai multe amănunte din viaţa lui Cuza aici.