I-a spus soţiei că vrea să divorţeze. Ce a urmat depăşeşte orice imaginaţie

„Când mâncam la cină alături de soția mea în seara aceea, am luat-o de mână și i-am spus că trebuie să o anunț ceva. M-a ascultat în tăcere, continuând să mânânce.

Am descoperit cu stupoare că nu puteam nici măcar să deschid gura, însă am făcut un imens efort, pentru că trebuia să-i spun cea aveam în minte. Îmi doream un divorț, așa că i-am spus asta în mod direct, pe un ton calm. N-a părut să fie deranjată de cuvintele mele, însă m-a întrebat care era motivul.

Am evitat să dau un răspuns, iar asta a mâniat-o. A aruncat tacâmurile cu care mânca și mi-a strigat că nu sunt bărbat. În noaptea aceeea, n-am vorbit unul cu celălalt. A plâns. Știu că voia să afle ce se întâmplase cu căsnicia noastră, însă nu i-am putut da un răspuns satisfăcător. Mă îndrăgostisem de o altă femeie, Jane, iar pe soția mea nu o mai iubeam. Mi-era doar milă de ea.

Cu un adânc sentiment de vinovăție, am redactat o înțelegere de divorț prin care i-am lăsat casa, mașina noastră și 30% din compania mea. S-a uitat pentru o secundă la document, după care l-a rupt în bucăți. Femeia alături de care îmi petrecusem zece ani din viață devenise o străină. Mi-a părut rău pentru timpul pe care îl pierduse și pentru energia pe care o investise, însă nu puteam să dau înapoi, pentru că o iubeam pe Jane. În cele din urmă, a plâns în hohote în fața mea, fapt la care mă așteptasem încă de la început. Pentru mine, criza ei de plâns a fost ca o eliberare. Decizia de a divorța, care mă obsedase timp de câteva săptămâni, a căpătat dintr-o dată un contur mult mai pronunțat.

Alte articole

Georgiana Lobonț, adevărul despre zvonurile din trecut legate de divorț: „A fost o greşeală pe care el a făcut-o, a fost greu”

Ilinca Vandici este pregătită să iubească, din nou, după divorț: „Suntem ființe ce au nevoie de un suflet alături”

Ziua următoare, m-am întors acasă foarte târziu și am găsit-o scriind ceva la birou. N-am mâncat cina și m-am dus direct la culcare, pentru că eram obosit după o zi întreagă petrecută cu Jane. Când m-am trezit, ea era tot la birou, scriind.

Mi-a prezentat condițiile ei pentru acordarea divorțului: nu voia nimic de la mine, însă mi-a cerut o lună de zile înainte să divorțăm. Pe parcursul acestei luni, trebuia să ducem o viață cât mai normală cu putință. Explicația ei era simplă. Fiul nostru avea un examen destul de important într-o lună și nu voia să-i ocupe mintea cu problemele legate de căsnicia noastră eșuată.

Condițiile mi-au convenit, însă mai voia un lucru. Mi-a cerut să-mi amintesc cum am trecut-o pragul în dormitorul nostru în ziua în care ne-am căsătorit. Mi-a cerut ca pe parcursul întregii luni să o duc în brațe din dormitor până la ușa de la intrarea locuinței. Am crezut că înnebunise, însă am acceptat cerința ei ciudată deoarece am vrut ca ultimele noastre zile împreună să se scurgă într-un mod cât mai liniștit.

I-am spus și lui Jane despre condițiile impuse de soția mea. A râs în hohote și le-a catalogat drept absurde. „Orice trucuri ar aplica, va trebui să accepte acest divorț”, a spus cu dispreț.

Nu avusesem niciun contact fizic cu soția mea de când am anunțat-o de hotărârea mea de a divorța, așa că atunci când am purtat-o în brațe în prima zi ne-am comportat amândoi într-un mod stângaci. Băiatul nostru ne-a văzut și s-a amuzat și bucurat de gestul făcut de mine. Reacția lui mi-a cauzat un sentiment dureros. În timp ce o purtam în brațe, a închis ochii și mi-a spus să nu-i spun fiului de divorțul nostru iminent. Am lăsat-o din brațe în fața ușii. S-a dus să aștepte autobuzul, iar eu m-am dus singur cu mașina la muncă.

În cea de-a doua zi, ne-am comportat mult mai natural. S-a sprijinit pe pieptul meu, așa că am putut să-i miros parfumul. Mi-am dat seama că n-o mai privisem cu adevărat de foarte mult timp. Am realizat că nu mai era tânără. Pe fața ei se putea vedea riduri fine, iar părul ei încărunțea. Căsnicia noastră își pusese amprenta asupra ei. Pentru câteva clipe, m-am gândit la ceea ce îi făcusem.

În cea de-a patra zi, când am ridicat-o în brațe, am simțit un sentiment de apropiere între noi. Era femeia care îmi oferise zece ani din viața ei. În zilele a cincea și a șasea, sentimentul de intimitate a devenit tot mai pronunțat, însă nu i-am spus lui Jane. Pe măsură ce luna a trecut, mi-a fost tot mai ușor să o port în brațe. Poate că „antrenamentul” zilnic mă făcuse mai puternic.

Într-o dimineață, alegea din dulap ce rochie să poarte. A oftat, spunând că toate îi erau acum mari. Am realizat dintr-o dată că slăbise foarte mult. Acesta era motivul pentru care mi-era tot mai ușor să o duc în brațe. Dintr-o dată, am realizat câtă durere și amărăciune se adunase în inima ei și m-am cutremurat. În mod inconștient, am întins mâna și am atins-o pe cap.

În clipa aceea, fiul meu a intrat în dormitor și mi-a spus că era momentul să o port în brațe pe mama. Pentru el, acest gest devenise o parte importantă a vieții sale. Soția i-a făcut semn să se apropie de ea și l-a luat în brațe. Nu m-am uitat, pentru că mi-a fost teamă că aș putea să renunț la decizia luată pe ultima sută de metri. Apoi am luat-o din nou în brațe. Mi-a pus mâna pe după gât într-un mod tandru și natural. I-am ținut trupul strâns în brațe, ca în ziua nunții.

Citeşte mai mult pe fabuloase.ro