Mărturiile unui dascăl: „Vieţile profesorilor sunt bulversate la ora asta. Ei se luptă să supravieţuiască”

De 14 ani visează să ajungă să predea într-o şcoală din Anglia şi, zilele acestea, cel mai probabil, visul i se va îndeplini, pentru că a ales să plece acolo.

– Sunteţi de acord că învăţătorii formează o categorie aparte, care rămân în amintirea elevilor toată viaţa?

– Categoric. Pentru că, la momentul la care intră în şcoală, copilul nu poate fi preluat ca un preadolescent, întrucât nu are deprinderile de şcoală formate şi nici nu are structura psihică atât de stabil dezvoltată. Este într-o perioadă a transformărilor şi trebuie lucrat mult la partea aceasta. În acelaşi timp, trebuie să-i transmiţi informaţii, motiv pentru care este o meserie foarte specială. Am fost olimpică în liceu la pedagogie şi învăţasem toate tratatele pe dinafară, dar practica e cu totul şi cu totul altceva. Momentul de cotitură în meseria mea, când pot să spun că am deschis ochii asupra ceea ce se întâmplă cu mine cu adevărat, l-a constituit întâlnirea cu mentori din străinătate. Am participat întâmplător la nişte cursuri la Cluj pentru pedagogia Waldorf, apoi am avut şansa de a întâlni profesionişti din Anglia, care au venit la orfelinatul pentru copii cu dizabilităţi de la Negru Vodă. De exemplu, în 1997, am lucrat doi ani în sistemul Waldorf, unde nu se puneau note, ci calificative, şi văd că a preluat şi învăţământul primar românesc acest sistem. Clar, sistemul încearcă să se debaraseze de baremele de evaluare, de patul acela al lui Procust. Eforturile se fac, se vede asta, dar continuă să fie subfinanţat învăţământul. Părinţii susţin reforma la clasă, iar colegii mei învăţători din şcolile bune se bucură de susţinerea lor. Părinţii reuşesc să suplinească mijloacele educaţionale, pentru că ele sunt absolut necesare. Nu mai trăim pe vremea lui Creangă şi trebuie să ne adaptăm.

– Există voci care spun că cel care şi-a ales această meserie nu trebuie să pună preţ.

– Încet, încet, o să-şi mai poată alege această meserie doar cei care au o sursă de venit sigură în spate, care să le asigure traiul zilnic. În orice stat civilizat din Europa, dintr-un salariu de profesor poţi să trăieşti. În România, e imposibil! Nu singur, pentru că suntem sortiţi să avem o familie, copii, să ne bucurăm de deplinătatea vieţii noastre.

Şi o altă problemă pe care am sesizat-o este incapacitatea părinţilor de a se mai implica în viaţa copiilor lor aşa cum se întâmpla înainte. Pentru că acelaşi flagel al sărăciei se abate şi asupra lor. Practic, nu mai avem clasă de mijloc. Avem foarte, foarte bogaţi şi foarte, foarte săraci. Şi asta se vede în ceea ce se întâmplă la clasă.

– De ce duc dorul învăţătoarei copiii în clasa a V-a?

– Într-adevăr, este o trecere extrem de dificilă, există un hiatus între clasa a IV-a şi clasa a V-a. Foştii mei elevi au venit să-mi povestească faptul că resimt un blank afectiv din partea profesorilor. Sunt foarte puţini profesori care pun preţ pe relaţia afectivă cu elevii lor. Măcar să mimeze, dacă nu se pot implica, pentru că este foarte greu să te implici emoţional-afectiv sau să stabileşti o relaţie cu 200 de elevi câţi ai ca să-ţi faci norma la biologie, să zicem. Sunt foarte puţini profesori care reuşesc să se apropie sufleteşte de elevi, să-i întrebe ce îi doare, să-i vadă.

– Nu sunt mulţi cei care doresc o relaţie cu cel de dincolo de catedră.

– Este greu să te implici emoţional în vieţile copiilor când propria ta viaţă este bulversată. Şi vieţile profesorilor sunt bulversate la ora asta. Ei se luptă să supravieţuiască. Sunt profesori tineri care vin plini de elan la catedră şi după prima lună când iau salariul, constată că nu au cu ce să plătească o chirie, cu ce să-şi achite datoriile, mai ales iarna. Şi atunci e inuman să le ceri nu ştiu ce artificii la clasă sau implicare extraordinară. Eu cred că principala problemă a învăţământului românesc este subfinanţarea. Multe probleme s-ar rezolva dacă banii destinaţi educaţiei ar ajunge şi s-ar folosi în mod eficient.

– Şi atunci, ce şanse mai avem la normalitate?

– Eu cred că avem o şansă dacă ne reconectăm la valorile noastre naţionale şi sociale pe care le avem, e clar. Dar această reconectare se face cu nişte sacrificii în viitor, pe care le facem individual şi bănuiesc că se va petrece ca o revoluţie la nivel mintal, dacă nu la nivel fizic.

Despre acelaşi hiatus despre care vorbeam la trecerea în clasa a V-a se întâmplă şi la terminarea studiilor. Vorbim de un hiatus între viaţa şcolară şi viaţa socială. Pe nimeni nu mai interesează ce note ai avut în timpul şcolii, doar dacă vrei să intri în mediul academic. Inserarea pe piaţa muncii presupune nişte competenţe, nişte abilităţi de a-ţi vinde forţa de muncă, de a te implica într-o activitate de echipă. Din şcoala românească nu ies copii care să fie capabili să se insereze în social. Se lovesc de nişte lucruri pe care şcoala nu le-a format timp de 12 ani. Asta este tragedia. De aceea, marea majoritate tinde să plece în străinătate. Pentru că acolo există mecanisme prin care un tânăr este ajutat să depăşească ieşirea de pe băncile şcolii şi intrarea în viaţa socială, în producţie. În România, se pune foarte mare accent pe o sumă de cunoştinţe pe care un copil trebuie să le aibă, profesorii evaluează această sumă, există un etalon – copilul ştie sau nu ştie. Sunt destui copii inteligenţi social care îşi dau seama că nu le foloseşte la nimic informaţia respectivă şi sunt foarte selectivi în ceea ce învaţă. Unii chiar întreabă profesorul: „Da’ la ce îmi foloseşte chestia asta?”.

Citeşte mai mult pe cugetliber.ro