Cum este corect: Paştele sau Paştile?

Cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, praznicul praznicelor, duminica duminicilor figurează în calendarele ortodoxe ca „Învierea Domnului“ sau, glosată între paranteze, ca „Sfintele Paşti”. Următoarele două zile, lunea şi marţea, scrise tot cu roşu (deci tot de sărbătoare), sunt numite însă „a doua” şi, respectiv, „a treia zi de Paşti”. Procedând în felul acesta, Biserica îşi afirmă preferinţa pentru numele cel mai acoperitor pentru conţinutul actual al sărbătorii (Învierea Domnului), făcând totodată concesie numelui nu foarte transparent şi, la urma urmelor, nici foarte fericit ales, impus însă de tradiţie (Paşti).

Ediţia cea mai recentă (a doua, din 2005) a „Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române” spune că numele sărbătorii este substantiv propriu masculin, că are la singular forma „Paşte”, iar la plural, forma „Paşti”, şi pentru masculin, şi pentru feminin (spunem deopotrivă „Sfinţii Paşti” sau „Sfintele Paşti”). Cum s-a ajuns la situaţia neobişnuită ca un substantiv masculin la singular să fie, la plural, şi masculin, şi feminin? Sau, altfel spus, să fie şi masculin şi neutru? Pentru a explica aceasta, vom urmări mai întâi istoria formală a cuvântului. (Exemplele sunt scoase din „Dicţionarul limbii române”, îndeobşte cunoscut ca Dicţionarul Academiei.)

În primele noastre texte scrise întâlnim exclusiv forme de plural, articulat sau nu („pastille”, „paştilor”, „paşti”), explicabil prin pluralul lat. „paschae” (cu desinenţa de plural -ae/-e trecută la -i încă din latina populară). Astfel, la Coresi, de pildă („Carte de învăţătură”, 1581) aflăm: „Acestea sunt paştile de bucurie şi de veselie” (datorită adjectivului pronominal „acestea” putem stabili că este vorba de un feminin); în Noul Testament din 1648 găsim: „sărbătoarea azimelor care să cheamă pastille”. Pentru singular, prima formă atestată în textele vechi este „pasha”, dar acesta este un cuvânt diferit, provenit nu din latină, ci din neogrecul „pasha” – apare, de pildă, într-un document slavo-român din Ţara Românească de la 1575, apoi la Dosoftei, în „Viaţa şi petreacerea svinţilor” (1682): „Dzi de adevărată pasha”. Singularul „paste”, format de la pluralul „paşti” (după modelul alternanţei -şte/-şti din, de pildă, cleşte/cleşti, peşte/peşti), apare în texte ceva mai târziu, parcă spre a confirma că nu este forma primară. În Biblia din 1688, pentru Paştele evreiesc se foloseşte de obicei forma de singular „Pasha” (din greacă), dar şi forma de sorginte latină, „Paşte”, refăcută după pluralul „Paşti” – în Numeri 9, 10, de pildă, găsim: „va face Paştele Domnului în luna a doao“.

Urmărește-ne în Discover