ZIUA COPILULUI 2016 vine cu amintiri triste pentru Maria Olaru: „Bellu avea o palmă grea”

„MI‑A TRAS O PALMĂ D‑L BELLU DE A ÎNCEPUT SĂ MĂ DOARĂ MAXILARUL”

„Așa cum am mai precizat, rulajul de gimnaste perindate pe la lot era extrem de mare. Unele nu făceau față rigorilor, altele se accidentau ori se săturau să se tot «rupă» acolo. Lotul era ca un malaxor sau ca o moară care macină continuu. (…)

Miercuri, pe 19 ianuarie 1994, eram încă la lot. Am plecat la sală. M‑am încălzit: am început cu bârna, am mers destul de binișor. La sol, nu prea. A țipat d‑l Forminte la mine.

La început de sol m‑a întrebat dacă am vreo problemă, i‑am zis călcâiul și pulpa, a zis că îmi trece. Deși mă dor mai multe, nu am la cine să spun: mă doare capul câteodată, călcâiele și pulpele.

Alte articole

Campioana olimpică Maria Olaru a sfidat gerul şi a făcut baie la copcă. „E prima dată când intru cu totul”

Mariana Bitang, în mare formă la 62 de ani! Cum arată acum cea mai titrată antrenoare din istoria gimnasticii

La paralele am mers prost, a țipat iar la mine Forminte, însă nu am ce să fac, asta e viața. La forță mi‑a venit să plâng, dar nu am plâns. Mi‑a tras o palmă d‑l Bellu și a început să mă doară maxilarul”, scrie Maria.

„DOBITOACĂ, TÂMPITĂ, IDIOATĂ, INDOLENTĂ, PROASTĂ…”

Destăinuirile o au în prim-plan și pe Mariana Bitang, care le jignea permanent pe fete: „Avea doamna Mariana un umor cu totul special, o gingășie absolut originală și o prețuire nemaiîntâlnită, cred, pentru noi – lalelele sale dragi.

Pentru încurajare și cuvenita educație, ne alinta cu adjective duios‑materne, precum «frumoaselor», «deșteptele mele dragi», «prințeselor». Doar că nu știu ce alchimie a sălii le metamorfoza. Ajungeau să sune în urechile mele cu totul altfel: «imbecile», «cretine», «țărănci», «cutre», «hahalere» (cuvântul acesta acolo l‑am auzit prima oară; nici nu știam ce înseamnă, a trebuit să mă duc la DEX, ca să n‑o mai deranjez, să‑i cer explicații ale înțelesului).

La singular, obișnuitele complimente apreciative precum «deșteaptă», «talentată», «grațioasă» ajungeau, după același mecanism fantastic al sălii, descins parcă din Twin Peaks, să‑mi sune ca «dobitoacă», «tâmpită», «idioată», «indolentă», «proastă».

Repertoriul reflectat și amplificat de pereții sălii mai conținea formula magică: «vaci medaliate», cu variantele mai scurte «vită» sau (ca să nu se simtă vreuna dintre noi discriminată!) «vite». Le repet, ca să nu zboare cumva din memoria cititorului, căci din a mea nu există nicio șansă. Din păcate…”.

ALTE 3 EPISOADE ȘOCANTE DIN CARTEA MARIEI

BITANG: „CE SĂ FACI, BELLU, CU ȚĂRĂNCILE ASTEA?”

„Și acum îmi răsună în urechi refrenul dumneaei preferat, rostit cu o voce superior‑scârbită, de parcă‑i era o nesfârșită greață de tot și de toate: «Ce să faci, Bellu, cu țărăncile astea? Nu vezi că au călcâiele crăpate, de le cântă greierii în ele?».

Nici nu știam că greierii cântă în călcâie. Dar ne întrebam și noi, când rămâneam singure sau ne nimeream mai multe afară, la «răcoare»: oare din ce familie grozavă, poate chiar aristocratică (mai știi?) se trăgea doamna? Că prea ne făcea praf pe chestia asta, a locului și a neamului din care proveneam. Până la urmă, dacă am avut răbdare și am fost cuminte, o banală întâmplare m‑a făcut să primesc răspunsul și la această întrebare. (…) Oprim la Buda.

Când să ne continuăm drumul, un sătean se proptise în fața mașinii și citea, cu atenție, numele meu, inscripționat pe aripă de sponsor. Și‑a scos pălăria, s‑a înclinat și mi‑a spus așa: «Și ați venit aici, la doamna?». Nu pricepeam care doamnă. Iar el mi‑a explicat, plin de mândrie, că acolo în sat se născuse și copilărise doamna Mariana Bitang, care se numea ca domnișoară Stănescu”.

„MI SE TOT REPROȘA CĂ MĂ CRED O SHARON STONE”

„Iar pentru ca tacâmul să fie complet, ieșisem din spital cu un bonus: se numea hepatită B! De la instrumentarul medical folosit prin stabilimentele spitalicești prin care bântuisem în ultimele 3 luni. Să fi fost la Deva, la Hunedoara sau la București? Cine poate ști? Oricum n‑ar ajuta la nimic. Pe scurt: sistemul sanitar. Eu – doar o victimă colaterală. Ce‑i drept, aș putea zice că am scăpat ieftin.

Alții au avut «norocul» să se aleagă cu lucruri mult mai urâte și mai grave din aceste transfuzii. Virusul hepatic B se instalase acolo, în sângele meu. Aveam să‑l port toată viața. Și va trebui să am grijă să nu‑l las de capul lui. Nu este atât de grav ca hepatita C, dar nici de neluat în seamă, ca un guturai care trece.

Dimpotrivă! Pe această temă, s‑au găsit unii (oameni câinoși la suflet și proști, a căror rea‑credință și trivialitate pare nelimitată), grăbiți să mă întrebe de unde mă căptușisem, cu cine «mi‑am tras‑o» acolo, în spital?

Dacă tot mi se reproșa că, blondă fiind, mă cred o Sharon Stone (cum mă pâra, ironic, doamna Bitang domnului Bellu), încă era bine că nu săvârșisem și crime precum cea din Basic instinct, nu? Dar puteam fi tratată ca și cum aș fi făcut‑o”.

Mai multe detalii pe gsp.ro