Mărturisile emoţionante ale unei campioane ce va fi eutanasiată. A pregătit totul pentru momentul în care va muri

Marieke Vervoort are o boală degenerativă care îi paralizează picioarele şi din cauza căreia are dureri foarte mari. De patru ori pe zi, la ea vin asistente pentru a-i acorda îngrijiri, însă căţeluşa Zenn, un labrador, este cel care îi dă sportivei sentimentul de ”un plus de independenţă”, aducându-i lucruri de care are nevoie şi ajutând-o să se îmbrace, dar mai ales aducându-i susţinere morală.

”Zenn mă face zen. Când sunt fericită, este fericită şi ea. Când sunt supărată, se sperie, se duce în alt colţ al casei şi nu mă deranjează. Când plâng, se întinde lângă mine, îmi linge faţa, mă îmbrăţişează. Când am o criză epileptică, îmi împinge capul între genunchii mei. Ca şi cum mi-ar spune: ’Marieke, trebuie să te întinzi. Du-te într-un loc sigur pentru că ţi se va întâmpla ceva’„, spune Marieke Vervoort.

Marieke Vervoort spune că nu ştie niciodată când poate suferi o criză extrem de dureroasă: „Ştiu cum mă simt acum, dar nu ştiu cum voi fi peste jumătate de oră. Poate fi foarte rău, am un atac epileptic, plâng, ţip de durere. Am nevoie de multe analgezice, valium, morfină. Mulţi mă întreabă cum este posibil să obţin rezultate atât de bune şi să zâmbesc în ciuda durerii şi tratamentului care îmi mănâncă muşchii. Pentru mine sportul este un fel de tratament„.

Posibilitatea de a apela la eutanasiere i-a dat curajul necesar pentru a putea continua, adăugând că nu trebuie să fie catalogată drept ”crimă”. ”Oferă oamenilor un sentiment de linişte şi calm. Voi şti când este destul pentru mine, am actele necesare”, a spus Vervoort.

La Jocurile Paralimpice de la Rio a obţinut o medalie de argint la atletism în proba de 400 de metri, categoria T52, la 30 de ore după o criză violentă şi la o zi după ce i s-au administrat substanţe de rehidratare. Ea a obţinut la Rio şi bronzul la 100 de metri, după ce a avut temperatură foarte mare din cauza unei infecţii. „Nu îmi pot imagina un mod mai bun de încheiere a carierei, dar simt şi o tristeţe, tristeţea de a spune adio sportului pe care îl iubesc. Alţii se retrag din activitate pentru că nu mai vor să continue. Eu trebuie să mă retrag pentru că mintea mea spune da, mergi mai departe, mai poţi, dar trupul meu cere ajutor, spune ’Nu te mai antrena, mă distrugi’„.

Vervoort a renunţat la cursele de atletism în scaun cu rotile şi acum a ales să sfideze gravitaţia în tunelul de vânt vertical, pregătindu-se astfel pentru o săritură cu paraşuta. Vrea să facă bungee jumping şi îi pare rău că nu poate conduce o maşină, însă prietenii şi familia o susţin mult.

Îi este teamă Mariekei Vervoort de moarte? ”Nu. Dacă m-aţi fi întrebat acum zece ani dacă vreau să fac bungee jumping aş fi răspuns: ’Ai înnebunit?’ Acum nu îmi mai este frică. Risc totul şi ador asta. Nu îmi mai este frică să mor. Pentru mine moartea este o împăcare, ceva ce îmi dă linişte„.

Marieke Vervoort a pregătit totul pentru momentul în care va muri. ”Le-am scris tuturor celor pe care îi am în suflet. Am scris fiecărei persoane o scrisoare când încă puteam să o fac de mână. Am scris texte pe care trebuie ca ei să le citească.  Vreau ca fiecare să bea un pahar de Cava în cinstea mea şi să spună: ’A avut o viaţă bună. A suferit de o boală urâtă, dar datorită acelei boli a putut face lucruri la care alţii doar visează, pentru că a fost extrem de puternică psihic’. Vreau ca oamenii să îşi amintească faptul că Marieke a fost cineva care a trăit din plin şi s-a bucurat de fiecare moment„, spune atleta olandeză.