Consiliul pentru Combaterea Discriminării: Victimele hărţuirii sexuale nu au suportul necesar

„Victimele hărţuirii sexuale nu au suportul necesar, au o temere în a sesiza instituţiile abilitate. Există o serie de motive pentru care nu se spun aceste lucruri. Noi putem să soluţionăm o plângere, în sensul în care putem să aplicăm o amendă. Dar, dacă se adresează instanţelor de judecată, pot obţine despăgubiri morale sau materiale. În România, în ultimii ani, am avut cazuri destul de grave, mai ales în zona universitară, Iaşi, Cluj, am avut un caz la Arad, într-o instituţie publică, în care o funcţionară a înregistrat şeful şantajând-o sexual. În toate aceste cazuri avem plângeri penale pe rol, respectiv, am mai avut situaţii de hărţuire sexuală în zona universitară, chiar şi la univeristăţi din Bucureşti, care au fost soluţionate”, a explicat Asztalos.

Potrivit informaţiilor existente, avem de-a face cu o subraportare a cazurilor la CNCD, iar din datele existente reiese că hărţuirea are loc în mod frecvent în raporturile şef/subaltern. 

„De ce nu se fac plângeri? Plângeri în legătură cu ce? Pentru că sunt, de fapt, două fenomene evidenţiate. Avem hărţuirea sexuală în cadrul unei instituţii, iar ea este sancţionată, şi avem hărţuirea stradală, în spaţiul public. (…) Nu ai un cadru legal care să te protejeze de hărţuirea în spaţiul public”, spune Oana Băluţă, conferenţiar universitar şi activistă pentru drepturile femeilor, care a urmărit îndeaproape problematica drepturilor femeilor în ultimii ani.

Potrivit Codului Penal, hărţuirea sexuală este definită ca „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.