Mutilat de tramvai, întors din morţi: M-au scos de acolo bucăţi, auzeam doar vocile oamenilor. Pleoapele mi s-au închis

Viaţa timişoreanului Costel Pîrnău s-a aflat, încă din copilărie, sub semnul suferinţei, al lacrimilor şi al umilinţelor de care a avut parte în casele de copii unde a ajuns după divorţul părinţilor. Mai avea puţin şi împlinea 18 ani când un dramatic accident de tramvai l-a aruncat în pragul morţii

„În acea zi fatidică, am vrut să mă urc într-un tramvai, cu intenţia clară să merg să-mi vizitez fraţii. Am pus piciorul drept pe prima treaptă a tramvaiului, pentru ultima dată. Am pus stângul, m-am prins cu mâna de bară şi în acel moment tramvaiul a pornit brusc, cu demaraj de pe loc. S-a produs o smucitură. Instantaneu s-au închis şi uşile. Mâna dreaptă mi-a rămas prinsă între garnituri. M-a trântit pe caldarâm. Picioarele au lovit bordura, iar bordura le-a ricoşat sub roţi”, povesteste Costel.

Aruncat sub roţile tramvaiului, pentru Costel a început agonia.

„M-au scos de acolo bucăţi. Am înţeles că cineva şi-a sfâşiat tricoul a început să-mi lege rănile. Şi-a scos cureaua să-mi oprească sângerarea. Nu am simţit deâct o stare de căldură, de euforie. Auzeam doar vocile oamenilor care alergau să vadă: UNUL SPUNEA: A MURIT, ALTUL: S-AR PUTEA SĂ NU FIE MORT. Pleoapele mi s-au închis şi nu mai aveam posibilitatea să văd absolut nimic”, isi aminteste tanarul.

Potrivit România TV, în acea zi fatidică, de 23 august 1993, în timp ce se afla sub roţile tramvaiului care i-au mutilat jumătate de trup, Costel a avut o viziune premonitorie.

„Am văzut aşa, în faţă, unde doream eu să merg, un drum lung care şerpuia, şi se îngusta dar negru, foarte negru şi pe mijloc o fâşiuţă albă, o dungă albă albă, iar în partea dreaptă, spre casă acelaşi lucru: Un drum care se deschidea larg în faţa mea şi se îngusta spre casă. Aceeaşi dungă albă, de un alb imaculat. Şi atunci mi-am spus: VREAU ACASĂ! Pentru că acea dunguliţă albă mi se părea prea lungă până acolo şi am realizat că nu voi putea ajunge, dar acasă îmi e mult mai aproape şi dacă ajung s-ar putea să scap”, marturiseste Costel.

În acele clipe, pentru Costel timpul s-a oprit în loc. Aflat în stare de şoc, cu sângele şiroindu-i din corpul retezat de roţile tramvaiului, tânărul a închis ochii şi un somn de moarte a pus stăpânire pe el. Ajuns la spital, medicii au ridicat neputincioşi din umeri şi au fost la un pas să-i declare oficial decesul. Dar, un înger păzitor s-a luptat pentru viaţa lui.

„Domnul doctor Vâlceanu Doru a spus că el nu ar fi trebuit să fie de gardă în acea zi de duminică, dar a înlocuit un prieten. Echipa doctorului de gardă a spus: domnule doctor, nu mai are puls, nu mai are tensiune, nu mai avem ce să-i facem. Domnul doctor a încercat să-mi salveze viaţa”

Într-una din zile plângeam şi l-am întrebat dacă n-ar fi fost posibil măcar piciorul drept să-l fi salvat? Atunci s-a uitat cu ochii în lacrimi. Mi-a spus: NU. Zice: imaginează-ţi că inima ta urma să mai bată o singură dată şi intra în stop cardiac. De-abia atunci am înţeles grozăvia accidentului practic”, isi aminteste barbatul.

După 24 de ore, Costel Pîrnău s-a trezit din moartea clinică şi abia atunci a început pentru el drumul calvarului. Când şi-a dat seama că a rămas fără picioare şi fără mâna stângă, tânărul a simţit că soarta i-a făcut din nou o glumă proastă.

Un an de zile, Costel s-a lăsat în voia sorţii şi a trăit în agonia unei depresii profunde. Cuprins de disperare, a vrut să se sinucidă şi l-a implorat pe Dumnezeu să-i curme suferinţa. Până când, într-o zi s-a împăcat cu situaţia lui, cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. De atunci, totul s-a schimbat în bine. Şi-a cumpărat primele proteze pentru picioare, s-a îndrăgostit de Cristina, cu care s-a şi căsătorit la caţiva ani după accident. Are o forţă de viaţă că ar fi în stare să mute munţii din loc. Construieşte şi renovează case, lucrează pe schelă ca un om normal şi îi place să cânte la nai.

La şapte ani după tragicul accident, Costel a cunoscut pentru prima dată bucuria de a fi tată, când s-a născut David, fiul lui cel mare. După alţi şapte ani, familia lor s-a împlinit cu mezinul Alexandru.

De mai bine de 20 de ani, Costel Pîrnău a învăţat să trăiască din nou şi a recuperat tot ce a pierdut în vechea viaţă: Lucrează ca să-şi întreţină familia, participă la conferinţe, cântă la nai şi studiază. A făcut liceul Teologic la seral, a terminat facultatea de psihologie, termină un master în sociologie şi se pregăteşte pentru doctorat.

„Nu mă mai simt, să nu mă considere o persoană cu dizabilităţi, mie nu-mi lipseşte decât o mână şi două picioare. Valoarea mea ca om constă în faptul că exist”, completeaza Costel.