Poveste adevărată: „Fă-ţi timp, mami, să ma auzi!”

O noua zi se incheie, o zi din toamna anului 2017. E 8.30 seara. Plec de la birou, unde detin o functie cu raspunderi mari, intr-o companie importanta in care muncesc de 16 ani. Este din nou tarziu si ajung grabita la mama de unde trebuie sa o iau pe Maria mea de 5 ani si sa traversez Bucurestiul pana acasa, sa ne incadram intr-un timp de bun simt ca sa ii fac baita, sa citimpovesti (nelipsite zilnic inca de cand avea 3 luni), apoi sa o culcam. Nu reusim niciodata ca acest program de seara sa se incheie mai devreme de ora 23.30, chiar 00:00, oricat ma straduiesc, ma agit, ma necajesc, ma blamez ca nici azi nu am avut cum sa plec ceva mai devreme, oricat as fi vrut.

In graba, in mare graba, abia reusesc sa imi salut parintii, sa verific ca totul e ok cu ei: tata te mai doare piciorul?, mama ai fost la dentist azi? dar cu radiografia aceea cum este?. Si tot asa. Ma simt vinovata – si astazi – ca nu am timp nici sa iau loc un pic, este deja prea tarziu si avem de ajuns aproape in cealalta parte a orasului. …

In drum spre casa, in timp ce gandesc toate acestea cu ochii in lacrimi la volan, copila ma intreaba: “Mami, pe mine de ce nu ma duce transportulgradinitei direct acasa, ca pe alti copii, si eu sunt singura care mai sta catevaore la bunici pana vii tu sa ma iei?”. Nu apuc sa raspund. In acest timp sunatelefonul…de ce nu ma mir. Tot o problema de serviciu. Responsabilitatileard, lucrurile chiar trebuie rezolvate si eu duc in spate o parte dintre ele, pur si simplu sunt anumite locuri de munca unde nu ai cum inchide telefonul pana a doua zi, lucrurile sunt la foc continuu. Ii soptesc fetitei care tot incearca sa imi atraga atentia … “Maria, mai incet, vorbesc la telefon, stii ca nu e politicos sa vorbesti tare”.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Continuarea pe sfatulparintilor.ro