Poveste adevărată: „Aş face-o non-stop, iar a doua zi m-aş sinucide de ruşine. Mi-a luat ani de zile ca să înţeleg că sunt bolnavă!”

În realitate, în România, lucrurile nu sunt atât de deschise. Mie mi-a luat ani de zile ca să înţeleg că sunt bolnavă şi că trebuie să caut tratament. Iar în timpul ăsta am pierdut tot ce aveam mai drag: mama a făcut un infarct din cauza mea şi a murit, iar soţul şi copilul refuză să mă primească să stau cu ei. Sunt o proscrisă, şi asta pentru că societatea noastră consideră că o femeie ca mine nu poate fi decât curvă, în timp ce pe un bărbat care face acelaşi lucru îl creditează, că „aşa sunt bărbaţii”.

Toată copilăria şi adolescenţa mea am suferit din cauză că tata ne părăsise. Pe mine şi pe mama. Era un curvar, zicea mama, care m-a crescut singură. Se pare că i-am semănat. La 16 ani am făcut-o prima dată şi de atunci nu m-am mai oprit, în căutarea iubirii paterne refuzate dintotdeauna. Aşa mi-a explicat psiholoaga cu care am făcut mai târziu ceva tratament.

În liceu am trecut drept târfa clasei, pentru că au fost puţini aceia cu care n-o făcusem. Dar asta mi-a asigurat şi o popularitate bună, deşi nu s-ar crede. Pentru că pe lângă dorinţa mea nestăvilită de sex aveam şi un fel haios de a mă face plăcută tuturor. Aşa că am fost Miss popularitate în liceu chiar dacă abia l-am terminat.

După liceu m-am angajat la o firmă de piese auto, iar viaţa printre mecanici şi şoferi a fost ca o continuare a liceului. Am învăţat în acelaşi timp să repar maşini şi l-am cunoscut şi pe Dan, cel care avea să-mi fie soţ, în încercarea amândurora de a mă potoli. L-am iubit cu adevărat pe Dan şi credeam că el e tot ce-mi doresc. E un tip de milioane, amuzant şi bun la pat. Am rezistat împreuna trei ani, cât să o facem pe micuţa Maria. În timpul ăsta eu mi-am mai făcut de cap şi cu alţii, însă am reuşit să păstrez secretul.

Totul s-a dus de râpă când Dan m-a prins în magazia cu piese călare pe unul dintre distribuitori. Era la câteva zile după ce revenisem din concediul de maternitate şi eram ca o nebună în călduri. M-aş fi culcat şi cu imprimanta, dacă ar fi avut ce-i trebuie.

Ştiu că poate sună amuzant sau incredibil pentru unii, dar vă asigur că nevoia continuă de sex este de necontrolat. Eu am crezut că aşa sunt toate femeile, şi chiar mă miram în adolescenţă de ce colegele mele sunt atât de reţinute şi nu se suie pe pereţi. Pentru că mama lucra în trei schimburi nu prea a avut timp să mă controleze. Credea că poate avea încredere în mine, ceea ce parţial era corect. Nu eram o adolescentă rea, doar că aveam această nevoie nestăvilită de confirmare a afecţiunii. Pe care nu o primisem niciodată de la un bărbat în familie.

Prima despărţire de soţul şi de copilul meu a fost suficient de dureroasă ca să mă facă să cred şi să jur că nu mai fac. Dan mi-a cerut să merg la un psiholog dacă vreau să mă reprimească acasă. Aşa am cunoscut-o pe Ileana, o femeie foarte interesantă, care mi-a explicat ce e în neregulă cu mine. Am înţeles, pentru prima dată la 23 de ani, că boala mea avea un nume şi că exista, teoretic, şi un tratament.

Au mai trecut doi ani de terapie şi de sforţări supraomeneşti să mă adaptez la viaţa de familie. Să îmi cresc copilul şi să mă conving zi de zi că sunt o femeie iubită de soţul ei, de copilul ei şi de mama, ceea ce ar fi trebuit să fie suficient. Dar n-a fost. După doi ani Ileana a plecat din ţară. Am continuat să ţinem legătura pe Internet, dar parcă ceva s-a rupt din nou în viaţa mea. Un nou gol punea stăpânire pe mine. Şi trebuia umplut cum ştiam eu mai bine: cu sex.

Am apucat-o iar anapoda, şi de data asta am pierdut şi copil şi bărbat. Dan m-a dat afară din casă. M-am mutat o vreme la mama, dar după câteva luni, când a înţeles în sfârşit ce e cu mine, mama a decis să rezolve situaţia în stilul ei. A chemat un popă acasă, considerând că sunt blestemată. Nu ştiu de unde îl adusese, dar cred că era un şarlatan. M-a pus în genunchi şi mi-a aşezat pe cap rochia aia a lui, încercând să mă spovedească. Mi s-a părut o invitaţie evidentă la un oral, aşa că am început să-i desfac pantalonii. Sincer, aşteptam să mă oprească, indignat, dar n-a făcut-o. Când eram în mijlocul „spovedaniei” a intrat mama peste noi. Nu a apucat decât să-şi ducă mâna la piept, a început să horcăie şi s-a prăbuşit.

A făcut un atac de cord şi a murit în braţele mele. Era tot ce mai lipsea.

După ce am înmormântat-o pe mama, iar Dan a mai încercat o dată să mă facă să renunţ la tâmpenii, am încercat să mă sinucid. Mi se părea că nu mai am nicio speranţă şi că oricum nu merit încrederea şi dragostea nimănui. Încercările lui Dan mi-au făcut mai mult rău decât bine, pentru că mi-au pus o oglindă în faţă ca să mă văd cât de netrebnică sunt.

N-am reuşit nici să mă sinucid măcar. Dar nici ajutorul lui Dan nu l-am mai acceptat. Ştiam că e inutil şi prea târziu. Măcar fiica mea să nu ştie ce mamă are. De atunci m-am degradat de tot. Am pierdut şirul zilelor, al partenerilor ocazionali de sex şi al bolilor de care m-am tratat între timp. Sunt o epavă. Mi-am bătut joc de trupul meu şi de viaţa mea. Acum sunt gravidă din nou. Nu ştiu al cui e, dar ştiu că asta nu mă împiedică să o fac şi diseară, dacă mi se iveşte ocazia. Iar a doua zi să simt o imensă scârbă de mine şi de viaţa mea şi îmi doresc să mor. Dar nu am nici măcar curajul să mă sinucid. Nu sunt bună de nimic.

Sursa: eva.ro