Despre mici lucruri esentiale

 Când in viața fiecăruia se produce o schimbare majoră, probabil că cele care lipsesc cel mai mult sunt lucrurile simple, ignorate si banalizate de-a lungul existenței anterioare.  Când România mea s-a schimbat brusc, în mijlocul nopții, mi-am dat seama că primul lucru care imi lipsește este banalul mângâiat. De aceea,  atunci când am început să mă dezmeticesc pe patul  spitalului, m-am ridicat într-o parte și mi-am mângâiat și sărutat soția. N-o făcusem în seara dinaintea accidentului și nu îmi aminteam cum o făcusem cu o seară  înainte. Când nu simți jumătate de corp, însă, reacția de felul acesta vine de la sine. Ceva mai târziu, înainte de operație, țin minte că am mângâiat viguros o mână, întrebându-mă a cui e, ca să constat repejor că era cealaltă mână a mea.  Așa, rând pe rând, au început să îmi lipsească tastatul la calculator, îmbrăcatul de unul singur, încheiatul unui nasture,  ținutul unei cărți în mână. 

Nu știu de ce, dar cred că logica aceasta se aplică și societăților întregi. Cu cât le frângi, le rupi mai mult, vor căuta micile nimicuri care le redau liniștea: discreție, responsabilitate, cuvânt – ceva ce altadată era considerat echilibru sau o viață mai buna.  Rupți și loviți de atâtea ori în ultimul timp, românii sunt încă în starea aceea de buimăceala “de după”. Dar ea va înceta, mai devreme sau mai târziu și, probabil, unul câte unul, iar apoi împreună, își vor căuta echilibru și lucrurile cu adevarat importante.

Se vor imuniza și războiului politic perpetuu și – stai sa vezi! – buimaceala politicienilor când vor fi ei cei loviți. În ceea ce mă privește, poate de prea multe ori, m-am lăsat atras de lucrurile neimportante, dar pot să vă fac o promisiune:  când ma voi intoarce – căci e o chestiune de când, nu de dacă – România mea și a Ultimei Ore va fi cu adevărat România lucrurilor esențiale, o Românie în care și eu, și dumneavoastră, la sfârșitul zilei, să putem merge în fața copiilor noștri, să-i mângâiem și să le spunem: am făcut ceea ce trebuie.