Ghid pentru părinţi. Cum gestionăm gelozia copilului pe fratele mai mic

Gelozia între fraţi apare în special când copiii sunt mici şi este inevitabilă. Atunci este foarte important cum gestionează părinţii situaţia şi primul lucru de care trebuie să se asigure este că cel mic devenit dintr-o dată „cel mare” nu se simte dat la o parte şi nu are senzaţia că a pierdut dragostea şi atenţia adulţilor.

„Gelozia apare, în general, atunci când copilul este mic, pentru că dacă el este deja de vârstă şcolară, acesta are deja alte preocupări. Uneori, semnele de gelozie sunt evidente, dar chiar dacă nu este aşa, nu înseamnă că nu este afectat de schimbare. Atunci când familia are un nou membru este nevoie ca frăţiorul cel mare să fie reasigurat cu privire la dragostea ce i se poartă şi cu privire la faptul că este parte din familie„, arată psihologul Alina Plăişeanu.

Pregătirea prenatală, un pas esenţial în relaţia între fraţi

Este important ca încă dinainte de naşterea unui nou copil, cel mic să fie pregătit de părinţi, pentru a avea timp să se obişnuiască cu ideea şi cu rolul de frate mai mare. Lui trebuie să i se spună că aibă un frăţior sau o surioară şi, foarte important, să nu i se spună poveşti de genul „îl aduce barza”. „Copilului trebuie să i se spună de unde vine frăţiorul, evident, fără detalii nepotrivite pentru vârsta lui. Părinţii nu trebuie să se teamă de acest lucru pentru că mai mult ca sigur copilul nu va pune întrebări suplimentare şi îi vor fi de ajuns informaţiile pe care le primeşte„, spune psihologul. Astfel, micuţului care să pregăteşte să devină frate mai mare, i se inoculează ideea că şi frăţiorul lui este parte din familie, la fel ca el, şi nu va apărea ca un intrus lăsat în casa lui de… o barză.

Alte articole

Tragedie în Torino. Un italian a aruncat un bloc în aer ca să se răzbune din gelozie pe o româncă

Gelozie dusă la extrem! O femeie a livrat ouă de ciocolată otrăvite familiei fostului iubit. Un copil de 7 ani a murit

„De asemenea, în discuţile dinaintea naşterii trebuie punctate foarte bine lucrurile pozitive, precum faptul că va avea tot timpul cu cine să se joace după şi cel mic va creşte sau legăturile puternice care se creează între fraţi„, mai spune specialistul.

Contactul între copii, esenţial pentru relaţia dintre fraţi

Oricât ar încerca părinţii să nu facă diferenţe între copii şi să nu îi acorde unuia mai multă atenţie decât celuilalt, acest lucru este, practic, imposibil când din familie face parte şi un nou născut. După venirea pe lume a mezinului, este important ca părintele, deşi se concentrează aproape exclusiv pe nevoile celui mai nou membru al familiei, să împartă ce face cu cel mic şi cu cel mare, arată psihologul: „Spre exemplu, dacă celui mic i se ia un cadou, este bine să i se ia unul şi celui mare, tocmai pentru ca acesta din urmă să nu se simtă exclus„.

CITEŞTE ŞI: Ce faci când nu ai suficient timp pentru copil

Apoi, esenţial pentru felul în care copilul mai mare reacţionează la venirea pe lume a celui mic este să i se permită să ia contact cu mezinul. „Majoritatea părinţilor sunt mereu speriaţi de ideea de contact între copii. Această teamă trebuie, însă, eliminată, întrucât contactul, sub supravegherea unui adult, evident, este foarte important în relaţia care se creează între cei doi„, spune psihologul Alina Plăişeanu.

Dacă unui copil nu i se va permite să pună mâna pe frăţiorul lui mai mic sau să-l ţină în braţe, iar părinţii vor manifesta faţă de acesta din urmă o grijă excesivă, vecină uneori cu panica, cel mare ar putea lua lucrurile foarte personal şi s-ar putea simţi exclus; apare, atunci, riscul să se închidă în el, să se autoizoleze, şi să dezvolte probleme de comportament sau chiar psihologice ceva mai greu de gestionat decât relaţia lui cu noul membru al familiei.

Uneori, din exces de zel sau din gelozie, un copil poate avea manifestări uşor violente faţă de frăţiorul lui mai mic. „Atunci, părintele trebuie să vorbească cu copilul, să încerce să afle de ce a făcut un anumit gest, la ce s-a gândit şi să îi explice care ar putea fi consecinţele unor asemenea acţiuni„, punctează Alina Plăişeanu. Astfel, pe lângă faptul că copilul are parte de o discuţie lămuritoare, chiar dacă aceasta poate semăna cu o ceartă, el se simte băgat în seamă, iar asta este, de multe ori, chiar ceea ce voia să obţină printr-o anumită atitudine.

Dacă copilul ajunge să reproşeze părinţilor că, de la venirea pe lume a celui mic, nu i-au mai acordat aceeaşi atenţie sau, mai mult, că pe el nu îl mai iubeşte nimeni, oricât de mic ar fi se impune ca adulţii din jurul lui să discute cu el, să-l asigure că este la fel de important ca şi până atunci, dar să-i explice că mezinul are acum nevoie de o atenţie sporită şi că şi el, la rândul lui, a fost tratat la fel pentru a creşte.

Responsabilizarea trebuie făcută cu măsură

Dacă copilul este suficient de mare atunci când familia se lărgeşte, părinţii nu numai că pot permite contactul între cei doi, dar îi pot trasa chiar şi sarcini adecvate vârstei sale care îl implică pe mezin. Uneori, el poate fi lăsat să ajute la schimbarea sau îmbrăcarea celui mic, i se poate permite să împingă căruţul la plimbare sau chiar să participe la procesul de hrănire a mezinului. Dacă este, totuşi, prea mic pentru a i se încredinţa astfel de sarcini, totul poate fi transformat într-o joacă şi, exact aşa cum mama sau tata se ocupă de cel mic, el se poate ocupa de o păpuşă. Pe de o parte, astfel de lucruri îl vor responsabiliza, iar pe de altă parte îl vor face să se simtă foarte important în creşterea noului membru al familiei.

Atenţie, însă, la riscul de a duce responsabilizarea la extrem. „Supraresponsabilizarea unui copil faţă de frăţiorul lui nu este în regulă. Este bine ca un copil să fie învăţat să aibă grijă de frăţiorul lui mai mic, să-l protejeze, să-l înveţe lucruri atunci când mai creşte puţin, însă părinţii nu trebuie să uite că atribuţiile unui copil faţă de un altul trebuie să fie limitate. Nu este rolul fratelui mai mare, atunci când el este suficient de înaintat ca vârstă, să stea mereu cu cel mic, să-l scoată tot timpul la plimbare, să facă, pe scurt, toate lucrurile care cad în mod normal în sarcina părintelui„, punctează psihologul.