Alina Bica, fosta șefă DIICOT, face dezvăluiri șocante după ce a scăpat de executarea a 4 ani de închisoare: „Mi-a zis că va veni momentul în care nu va conta ce am făcut, ci ce vor spune ei că am făcut” VIDEO

A fost una dintre cele mai puternice figuri din justiția românească, cu o carieră de 20 de ani ca procuror, culminând cu funcția de procuror-șef al DIICOT. Apoi, într-o singură zi, viața ei s-a prăbușit. Alina Bica povestește, în videoclipul de mai jos, parcursul său dramatic, de la momentul arestării în trafic, în 2014, la cele trei dosare penale, anul și două luni de arest preventiv și lupta de 11 ani pentru a-și dovedi nevinovăția.

Astăzi avocat în Italia, după două achitări definitive și o condamnare controversată pe care o contestă, Bica își prezintă propria versiune a adevărului despre sistemul pe care l-a servit și care, susține ea, a încercat să o distrugă.

Mai jos, puteți citi povestea integrală publicată de Alina Bica pe platforma YouTube, dar și vedea videoclipul.

„Într-o zi m-a întrebat dacă vreau să mă duc până la parchetul general și să am o discuție cu soția dumnealui”

Sunt Alina Bica, 20 de ani am fost procuror în România, în prezent sunt avocat în Italia și aceasta este povestea mea. Prima chemare a fost să devin procuror, nu avocat. Din momentul în care am ajuns în clasa noua la liceu, deja știam că îmi doresc să dau la facultatea de drept în 1992 și la final acesteia să devin procuror.

Alte articole

Cum poate scăpa Dani Mocanu de extrădare pe modelul Alina Bica, Ionel Arsene sau Dragoș Săvulescu

Alina Bica rupe tăcerea. Anunţul exploziv făcut de fosta şefă a DIICOT, fugită în Italia: „Procurorii au inventat texte de lege ca să obţină arestarea mea preventivă”

Provenind dintr-o familie din Ardeal, părinții au decis că este oportun să dau examen de admitere la facultatea din Sibiu, deoarece era cea mai aproape de casă și astfel că în 1992 am dat examen de admitere la facultate. Erau 40 de locuri la vremea respectivă și cred că am fost în jur de 20-25 de persoane pe un loc. În anul 2 nota generală de absolvire a fost de 9-70, iar anul 3 și anul 4 am terminat cu 10 pe linie, iar licența mi-a luat-o cu 10 pe linie.

Unul dintre profesorii pe care i-am avut la facultate și care mi-a predat procedură civilă era notar și mi-a propus să-i rămân asistent în continuare la facultate și de asemenea să lucrez cu domnia sa în calitate de notar. L-am refuzat pentru că dorința mea cea mai mare era să devin procuror și am fost prima generație după 1989, care am dat examen de admitere ca și procuror. Examenele s-au dat la nivelul curților de apel. La vremea respectivă, femeile în procuratură nu erau foarte bine venite pe motiv că intră în procuratură, se căsătoresc, fac copii și țin posturile ocupate, având această parte maternă și de îngrijirea familiei.

Astfel că la examenul de admitere în procuratură, care s-a ținut la nivelul curții de apel Brașov, procurorul general de la vremea respectivă, deși notele de admitere la examen au fost diferite, de exemplu, eu am avut a doua notă de intrare, m-a trimis la Sfântul Gheorghe, preună cu toate fetele care am luat acel examen și am venit în locul domniei sale la parchetul de pe lângă judecătoria Brașov.

După care la o vechime de 2 ani și 6 luni am primit o dispensă de 2 ani și 4 luni și am fost promovată la parchetul de pe lângă tribunalul Brașov unde mi-am desfășurat activitatea pe secția de judiciar. Asta însemna că intram în sala de judecată ca și procuror și susțineam cauzele parchetului.

Eram un procuror cu o abordare diferită a poziției în sala de judecată, în sensul că au fost situații în care, urmarea faptului că din probele administrate nu rezulta vinovăția persoanei, am pus concluzii de achitare în sala de judecată pentru anumiți inculpați. Și mi-aduc aminte că la un moment dat am intrat în conflict cu anumiți colegi.

S-a pus problema promovării la parchetul curții de apel și m-am izbit de o situație similară, mai precis între mine și un coleg, domnul procuror general a ales pe domnia sa, colegul. Și într-un moment de impuls m-am dus la fax și mi-am trimis cerere de transfer de la parchetul Tribunalului Brașov la parchetul Tribunalului București.

Cerere care mi-a fost acceptată într-o oră, pentru că la București exista o mare lipsă de procurori pe secția de judiciar, secție din care eu proveneam. Astfel că începând cu 1 noiembrie 2002 am ajuns la parchetul Tribunalului București repartizată pe secție de judiciar, unde am rămas aproximativ trei luni de zile, deoarece intram în sala de judecat împreună cu un domn judecător, nu o să-i dau numele, dar un om deosebit și de excepție și un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Soția domniei sale era procuror la parchetul general. Dumnezeu s-o ierte pentru că Luminița nu mai este printre noi.

Și pentru că eram specializată venită de la Brașov cu o pregătire preponderentă pe zona infracțiunilor economico-financiare, dumnealui a vorbit soției sale despre mine, având o părere foarte bună referitor la modul în care îmi pregăteam ședințele și aveam prestațiile în sala de judecată.

Și într-o zi m-a întrebat dacă vreau să mă duc până la parchetul general și să am o discuție cu soția dumnealui. Menționez că la vremea respectivă, la sfârșitul lui 2002, începutul lui 2003, aveam o vechime de 5 ani și 6 luni ca procuror.

Și m-am dus la parchetul general, a avut loc o discuție între mine și doamna procuror și de asemenea conducerea secției de urmărire penală și criminalistică. Și urmarea acelei discuții am fost delegată să-mi desfășoară activitatea în biroul condus de doamna procuror. Mă aduc aminte că după 3-4 luni de zile, adjunctul secției a doua, așa era numită secția de urmărire penală și criminalistică, mi-a propus să mă prezint la examen oferindu-mi o dispensă de aproximativ 15 ani de vechime în muncă.

Citește și : Nicușor Dan atacă la CCR legea ariilor protejate: „Ridică probleme de constituționalitate”

Pentru că legea la vremea respectivă spunea că doar procurorii cu 20 de ani de vechime în muncă aveau dreptul să promoveze la parchetul general. Și m-am simțit onorată și în același timp am simțit-o și ca o obligație profesională, în sensul în care am considerat că trebuie să mă prezint într-un anume fel, și profesional și uman, în legătură cu  cauzele care urma să le investighez.

M-am prezentat la examen, mi-am întocmit lucrarea de promovare, am luat examenul și mi-am desfășurat activitatea în cadrul secției a doua până la începutul anului 2005. La sfârșitul anului 2004, domnul procuror general a avut ideea să înființeze o structură specializată în combaterea infracțiunilor de crimă organizată pe modelul Parchetului Național Anticorupție.

Alina Bica s-a ocupat, inițial, de combaterea spălării banilor și a evaziunii fiscale

Pentru că în anul 2004 se înființase această structură, se numea Parchetul Național Anticorupție și Domnia s-a considerat că ar fi oportun să fie o structură similară. S-a ales ca și schelet pe care să se evidențieze noua structură, secția 1, care era o secție specială care se ocupa cu combaterea infracțiunilor de crimă organizată pe zona traficului de droguri și traficul de persoane și care era condusă de domnul procuror șef Muscalu.

De asemenea, la această structură urma să se alipească serviciul independent de combaterea infracțiunilor economico-financiare, din care făceam parte. Acest serviciu fusese înființat de domnul procuror general tot în cursul anului 2004 și mi-aduc aminte că eram cinci procurori numiți în cadrul acestei structuri, procurori care aveau o competență specială de a investiga dosare complexe și mari care vizau infracțiuni de acest tip.

Am fost selectată împreună cu colega mea care era șef a serviciului, să facem parte din colectivul care a contribuit la redactarea draftului de ordonanță de urgență. Practic am scris la acest act normativ care a reprezentat actul de naștere al DICOT, a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

În cadrul acestei structuri am primit o funcție de conducere ca șef de birou pe o infracțiune particulară și anume era biroul care se ocupa cu combaterea infracțiunilor de spălarea banilor și a evaziunii fiscale. În această calitate, în anul 2005 am fost desemnată să fac parte din Delegația României care participa la lucrările Comitetului Moneyval care funcționa pe lângă Consiliul Europei.

Comitetul Moneyval este o structură care face parte dintr-un organism internațional, se numește FATF. FATF-ul este structura internațională care emite recomandările și abordările unitare pe zona de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului. Am făcut parte din Delegația României, pe care la un moment dat, începând cu anul 2009, am și condus-o, din anul 2005 până în 2012.

Da, am investigat dosare importante și complexe în zona economico-financiară. Am văzut că au existat poziționări în spațiu public în legătură cu anumite cazuri pe care le-am investigat, la care nu am dat replică niciodată. Respectiv, persoanele care au fost trimise în judecată și care la final au primit condamnare au avut poziții în spațiu public în care au contestat justețea rechizitorului și a condamnărilor primite. Nu doresc să intru în această zonă.

Înainte să fiu numită în funcția de procuror șef al DICOT, am fost pentru trei ani de zile secretar de stat în Ministerul Justiției, o experiență interesantă din care consider că am învățat multe lucruri, nu numai din punct de vedere profesional, dar și, acum privind retrospectiv, în a aprecia relațiile interumane.

În momentul în care mi s-a propus funcția de procuror șef al DICOT, mi-aduc aminte că tata n-a fost de acord mi-a sugerat că nu este o idee bună să o accept. N-am fost de acord cu el, mi s-a părut la vremea respectivă că după cât am muncit și cu cât m-am dedicat profesiei mele, meritam acel post. Motiv pentru care l-am acceptat.

Constat acum că a avut dreptate. Nu cred că a fost cea mai bună idee, că am acceptat postul respectiv. Consider că felul meu de a fi și lucrurile în care cred în viață nu erau compatibile nici cu structura și nici cu sistemul pe care eu nu l-am simțit la vremea respectivă, dar l-am descoperit ulterior. Nu pot să spun că mi-a plăcut foarte mult ce am văzut și ce am trăit mai ales. Pentru că să ajung să mor cu dreptatea în mână este o situație nu tocmai plăcută.

„Eram atentă pe telefon și la un moment dat am auzit niște zgomote de sirene”

Voi povesti doar ceea ce s-a întâmplat în data de 19 noiembrie 2014, așa cum am simțit eu acel eveniment, cu tot ceea ce a urmat după, fără să indic potențial vinovați și fără să intru în dezvăluiri senzaționale, pentru că cred că nu și-au rostul. Au trecut 11 ani de atunci, nu se întoarce nici timpul, nici eu nu mă reîntorc în locul în care am fost și vreau doar să exprim niște sentimente și niște trăiri pe care le-am avut și care m-au ajutat să fiu persoana care sunt astăzi.

Pe data de 19 noiembrie 2014 mă deplasam în mașina oficială împreună cu încă patru colegi ca să facem ultima revizie la noul sediu în care DIICOT urma să se mute, sediu pe care eu l-am ales și la care am lucrat aproximativ patru luni de zile, urma să se mute la 1 decembrie. Eu eram atentă pe telefon și la un moment dat am auzit niște zgomote de sirene.

Am crezut că șoferul care conducea mașina a trecut pe roșu și a urmat un moment pe care niciodată nu mi l-am putut închipui că s-ar putea petrece în raport cu persoana mea, respectiv mașina mea a fost blocată în trafic și niște bărbați, niște domni au sărit din alte mașini și mi-au rostit numele și mi-au spus că trebuie să-i însoțesc la sediul Direcției Naționale Anticorupție pentru că există o acuzație de abuz în serviciu împotriva mea.

Mi-aduc aminte că mi-am luat telefonul cu mine, restul lucrurilor, geanta și ce mai aveam eu și colegii și au rămas pe loc în sediul Direcției Naționale Anticorupție și că conducătorul acelei instituții mă aștepta în capul scărilor zâmbindu-mi cu superioritate și cu satisfacție.

I-am zâmbit înapoi persoanei respective, am trecut fără să zic nimic și am fost condusă într-un birou unde am așteptat aproximativ două ore. În tot acest timp, telefonul a rămas cu mine și îmi aduc aminte că am scris pe mesaje unui apropiat că să-i anunțe pe ai mei acasă, pe mama și pe tata, de ceea ce s-a întâmplat și de faptul că vor urma niște lucruri groaznice și înfiorătoare pentru mine, deoarece știam ce urmează să se întâmple.

Și nu mi-am închipuit că va fi atât de greu și atât de complex. În capul meu, urmarea pe care eu o preconizam era că îmi voi pierde funcția, îmi voi pierde cariera, dar nu mi-am închipuit niciodată că cineva ar putea să construiască diabolic lucruri, dosare în ceea ce mă privește.

Și îmi vine acum în cap o frază celebră spusă de un fost prim-adjunct al Serviciului Român de Informații care la o ceartă, ultima ceartă pe care am avut-o cu domnia sa în birou, mi-a spus la un moment dat, când eu i-am replicat arogant că nu are ce să-mi facă, mi-a zis că va veni momentul în care nu va conta ce am făcut, ci ce vor spune ei că am făcut.

Am ignorat la vremea respectivă replica. Astăzi privind retroactiv, a avut dreptate 100%. N-a contat nimic din ce am făcut eu ca persoană, ca procuror, ca procuror șef. A contat până la un punct doar ceea ce au spus alții că am făcut.

În seara respectivă chiar am crezut când am auzit acuzația în legătură cu ANRP-ul că este o mare neînțelegere. Am dat și o declarație în care am explicat poziția pe care am avut-o în momentul în care am votat în acel dosar de despăgubire. Mai mi-aduc aminte că domnul procuror avea deja scrisă ordonanța de reținere, nici nu l-am interesat pe domnia sa ce am eu de declarat, era doar așa o formalitate procedurală.

În momentul în care am ajuns în arestul central, parcă trăiam viața altcuiva. Nu m-a mișcat nimic în seara aia. Nici nu m-am plâns, nici nu m-am jelit, nici nu… Era o amorțeală și mulțumesc lui Dumnezeu pentru acea amorțeală care m-a însoțit 10 ani de zile până în momentul în care s-a pronunțat ultima soluție de achitare în ceea ce mă privește. Ironia sorții.

Dosarul care mi-a schimbat viața într-o noapte a fost dosarul care a închis cu soluția de achitare tot șirul de evenimente negative în viața mea. A fost ca un cerc care s-a închis într-o formă absolut incredibilă. Vreau să spun niște lucruri pe care cred că oamenii nu le cunosc.

În primul rând, în momentul în care domnul procuror s-a dus la Consiliul Superior al Magistraturii să solicite avizul pentru arestarea preventivă în ceea ce mă privește, pentru că așa spune legea, Consiliul Superior al Magistraturii a refuzat să acorde acest aviz pe motiv că nu erau suficiente probe în dosar și a încuvințat arestul la domiciliu.

Și mi-aduc aminte că a doua zi, conducătorul instituției Direcția Națională Anticorupție s-a deplasat personal la sediul Consiliului Superior al Magistraturii și a convins să schimbe decizia. Motiv pentru care am fost arestată preventiv de o doamnă judecător, care după ce a emis mandat de arestare preventivă în ceea ce mă privește, a fost promovată șefa secției penale de la Înaltă Curte. Cam în două săptămâni de la momentul arestării mele s-a întâmplat acest lucru. Personal nu cred în coincidențe.

Poate o să vi se pare ciudat că nu pronunț nume. Având în vedere experiențele pe care le-am trăit, consider că persoanele care au contribuit la producerea acestora nu merită să le mai pronunț numele. I-am iertat de mult. Am lăsat ca Dumnezeu să hotărască în legătură cu domniile lor fiecare ce merită. Motiv pentru care pe parcursul poveștilor mele voi utiliza termeni impersonali doar cu trimitere la instituții fără să-i pomenesc sau fără să-i menționez pentru că eu consider că nu merită.

„În momentul în care ieșeai în societate, oamenii își dădeau coate, comentau nepotrivit, se uitau ciudat”

Vreau să subliniez că eu am avut începute și instrumentate pe numele meu trei dosare penale. Nu știu câte persoane cunosc acest aspect. Eu am fost arestată preventiv și trimisă în judecată în trei dosare penale. În total, am executat arest preventiv un an și două luni, zi la zi, în penitenciar, în trei dosare penale. În dosarul ANRP am fost arestată preventiv aproape șase luni de zile, de pe 19 noiembrie 2014 până pe 24 aprilie 2015.

În paralel cu dosarul ANRP, domnul procuror și cu șeful instituției respective au considerat că este nevoie să mai pornească un al doilea dosar și în acel de-al doilea dosar am fost arestată preventiv aproximativ trei luni de zile.

Judecătorul care a emis mandatul de arestare preventivă în acest dosar, fost procuror la origini și persoană pe care o cunoșteam foarte bine, era și un apropiat și un fost colaborator al șefului instituției al Direcției Naționale Anticorupție. Persoana respectivă, domnul judecător, emițând mandat de arestare în cauza cu pricina.

După ce am fost eliberată pe data de 24 aprilie, am venit acasă. M-au lăsat să rămân acasă până pe data de 1 septembrie 2015, când au declanșat în ceea ce mă privește dosarul numărul trei, în care am fost arestată preventiv din nou aproximativ două luni de zile.

Nu e ușor să duci pe umerii tăi titulatura de inculpat, reflexia pe care tu o vezi în ochii societății fiind una terifiantă, pentru că în momentul în care ești atât de mediatizat la televizor, cum a fost cazul meu, mi-aduc aminte că 24 din 24 se vorbea despre mine, nu în termeni elogioși, se făceau asocieri jignitoare.

În momentul în care ieșeai în societate, oamenii își dădeau coate, comentau nepotrivit, se uitau ciudat, motiv pentru care dorința de izolare este una profundă și foarte mare. În sala de judecată este ciudat pentru că din postura de procuror, persoană care venea acolo ca să îți exerciți profesia, meseria, ești într-o postură care te face să reflectezi cu multă atenție la persoana ta, la cine ești, la locul tău în societate, la viitorul pe care l-ai. Am învățat că a cunoaște legea și a te baza pe sistem sunt două lucruri diferite.

Am mai învățat că există culoare și că soarta îți este uneori hotărâtă încă din momentul în care rechizitorul ajunge pe masa instanței de judecată. Vreau totuși să subliniez un lucru. Eu sunt un caz fericit în sensul în care Dumnezeu nu a lăsat să se întâmple lucrurile urâte pe care oamenii respectivi, funcționarii respectivi, magistrații respectivi le-au planificat în ceea ce mă privește.

Din trei dosare, după 11 ani de zile de procese, rezultatul este următorul. În două dosare am fost achitată definitiv. Nu prescripție, ci achitare. În dosarul ANRP, cel care a schimbat viața mea fundamental peste noapte, nu numai că am fost achitată, judecătorii au consemnat că procurorii au inventat texte de lege ca să obțină arestarea preventivă în ceea ce mă privește.

Alina Bica susține că procurorii au obligat o persoană aflată în arest să depună denunț împotriva sa

Mai este consemnat în dosarul meu, în soluția de achitare, împrejurarea că nu numai că nu se poate vorbi despre indicii cum că aș fi săvârșit vreo infracțiune, nu există nici cea mai mică urmă, nici cea mai mică legătură între mine ca persoană și acuzațiile respective. M-aș fi așteptat ca după toată tevatura care s-a făcut în presă în legătură cu acuzațiile care mi-au fost aduse, măcar pe jumătate să primesc corectarea de rigoare și cineva, un jurnalist, să iasă, să anunțe, să spună care a fost adevărul în legătură cu acel dosar. Nu s-a întâmplat acest lucru.

În al doilea dosar în care am fost trimis în judecată, am fost achitată datorită faptului că unul dintre inculpații a povestit cum procurorul l-a forțat și a pus presiune în ceea ce îl privește ca să declare, să îmi pomenească numele în legătură cu o infracțiune de corupție. Niciuna din persoanele audiate în acel dosar, mai puțin martorul denunțător, nu a indicat nici măcar o urmă de implicare sau indiciu în ceea ce mă privește în legătură cu denunțul care a fost formulat.

Mai mult decât atât, acel inculpat a povestit în fața instanței cum era scos din arestul central fiind arestat într-o altă cauză și ținut la parchet câte 10-12 ore pentru a fi convins să declare că mi-ar fi oferit mită în condițiile în care soția sa era însărcinată și am înțeles că avea și o problemă medicală gravă.

Îi mulțumesc pe această cale, acelei persoane pe care n-am cunoscut-o niciodată, nici măcar n-am știut că există și pe care am văzut-o prima dată în sala de judecată când am împărțit amândoi calitatea de inculpat, că a avut puterea și tăria să spun adevărul, deoarece pentru mine și pentru situația mea juridică a contat foarte mult.

În cel de-al treilea dosar, care cred că a fost și cel mai mediatizat și care a tras după sine hotărârea mea de a pleca din România, doresc să spun că din patru infracțiuni pentru care am fost trimisă în judecată, am fost achitată pentru trei și am fost condamnată pentru cea de a patra, o infracțiune de favorizare a făptuitorului, o infracțiune cu o pedeapsă de la 1 la 5 ani de închisoare sau amendă.

Citește și : Numele premierului, în al doilea dosar de corupţie: „A făcut demersurile cu primu’ ministru, cu Bolojan…”

Doresc să subliniez pentru toată lumea, ca să nu se spună că nu s-a știut pe viitor. Nu este o infracțiune de corupție Eu nu am fost condamnată pentru infracțiuni de corupție. Eu nu am fost condamnată că aș fi primit sau aș fi luat mită sau foloase de la cineva. Mai mult decât atât, doresc să subliniez un lucru.

În hotărârea de condamnare din acest dosar în legătură cu această infracțiune, instanța de judecată a consemnat expertul exact așa cum vă spun, că infracțiunea care se reține în sarcina mea, textul de lege, trebuie să fie interpretat în sensul său extensiv și nu în sensul său restrictiv, așa cum prevede Constituția și așa cum prevede Convenția Europeană a Dreptului României. România a fost condamnată la CEDO de foarte multe ori pentru aplicarea extensivă a legii penale. Este interzis să aplici extensiv legea penală. Legea penală este de strictă interpretare.

Vreau să vă spun că de fiecare dată apelul meu s-a judecat de două ori și inclusiv în recurs în casație au existat opinii minoritare în sensul achitării, sublinindu-se că niciodată în jurisprudența din România, infracțiunea de favorizare a făptuitorului nu a fost interpretată în felul în care a fost interpretată în raport cu mine. Vreau să vă spun de asemenea că în cazuri similare, procurori șefi care au avut același tip de atitudine instituțională, similară cu cea pe care eu am adoptat-o, nu au primit niciun fel de sancțiune, nici măcar la nivel instituțional, ca abatere disciplinară.

Inclusiv conducătorul Direcției Naționale Anticorupție a avut decizii similare cu cea pe care am luat-o eu și nimeni nu i-a reproșat nimic și nimeni nu a trimis în judecată persoana respectivă.

Consider că modul în care s-au instrumentat dosarele mele, la final modul în care anumiți judecători au înțeles să aplice legea în ceea ce mă privește, nu a acționat în cel mai corect și legal mod.

În legătură cu decizia de a veni în Italia, și cu asocierea mea cu termenul de fugar. Nu m-am considerat și nu mă consider un fugar atâta timp cât eu am părăsit legal și fără niciun fel de restricție teritoriul României și atâta timp cât autoritățile au știut în permanență unde mă aflu, nu m-am ascuns, am urmat legea și procedurile judiciare din Italia.

Am hotărât și am decis să părăsesc România nu din cauza faptului că nu am dorit să execut o pedepsă ce mi-a fost aplicată de autoritățile judiciare române. Se poate face un calcul simplu. Am avut o condamnare de patru ani de închisoare și am avut o executare de zi la zi de un an și două luni. Orice jurist care face un calcul ar fi constatat că din momentul prezentării în penitenciar în câteva luni, 4-5 luni, eram propozabilă la liberarea condiționată.

Deci nu s-ar pune problema din punctul meu de vedere că am evitat executarea unei pedepse în regim de detenție în România. Am executat șase luni de detenție în România într-o cauză în care am fost achitată definitiv. Am executat trei luni de detenție în România într-o altă cauză în care am fost achitată definitiv.

Nu despre a executa pedeapsa în regim de detenție este vorba. Am ales să plec din România pentru că am dorit să găsesc un loc în care să pot să execut această pedeapsă și să am posibilitatea să-mi reiau viața, să-mi reconstruiesc viața de la zero. Lucru pe care România nu mi l-a oferit și nu mi l-o oferă nici în prezent.

Doresc să subliniez faptul că decizia de a nu mă întoarce în România a fost luată ca urmare a unui eveniment care s-a petrecut la Londra în 2016, la sfârșitul anului 2016. Nu doresc să detaliez aspectele legate de acel eveniment, dar pot să spun că a fost determinant în a mă convinge că nu doresc să mă mai întorc în România. Am ales la vremea respectivă să plec în Costa Rica, deoarece Costa Rica avea una dintre cele mai moderne legislații pentru protecția persoanelor persecutate din punct de vedere politic.

Și în momentul în care am ajuns în țara respectivă, după evaluarea persoanei mele și a cazului meu, am primit statutul provizoriu de refugiat din motive politice. Doresc să subliniez faptul că situația mea a fost menționată în patru rapoarte internaționale, inclusiv în raportul raportul Departamentului de Stat American, ca fiind un caz cu mari și semnificative abuzuri procedurale și a fost folosit în mod frecvent la acea vreme ca un exemplu de așa nu referitor la modul în care se efectuează o investigație sau este prezentată și gestionată o persoană, dacă pot numi așa.

După ce am putut să părăsesc Costa Rica, deoarece am fost arestată preventiv două luni și trei săptămâni și acolo, am decis că nu doresc să mă întorc în România, deoarece am considerat că autoritățile din România au avut o abordare incorectă în ceea ce mă privește și am ales Italia deoarece am considerat și constat că am avut dreptate, că este o țară în care judecătorii au apreciat cu corectitudine cazul meu, mi-au acordat garanțiile prevăzute de lege egal ca pentru orice alt cetățean și au evaluat circumstanțele particulare ale cazului meu în conformitate cu legea.

Nu au judecat-o pe Alina Bica, fostă șefa a DIICOT, care nu are dreptul la remedii și care nu are dreptul să-i se aplice prevederile legale, ci au judecat-o pe Alina Bica, un cetățean care este în mod adevărat egală în fața legii, la fel cum sunt toți ceilalți cetățeni și legea a fost atâta pentru mine ca pentru orice alt cetățean italian sau străin care era rezident pe teritoriul Italiei.

Nu am mai fost dată exemplu în societate și am fost tratată cu respect. Iar pentru mine asta a contat foarte mult și este motivul pentru care am ales să rămân în continuare și aleg să rămân în continuare în Italia pentru că este o țară care m-a tratat cu respect.

Eu nu m-am luptat cu părerea unor oameni sau cu imaginea pe care mi-au creionat-o anumiți oameni, ci cu imaginea pe care și-a creat-o despre mine o țară întreagă ca urmare a unor proiecții care nu au nicio legătură cu realitatea și care au fost perpetuate, inserate și prezentate în spațiu public.

„S-a creionat și s-a transmis opiniei publice că sunt un personaj controversat”

Și încep cu data de 19 noiembrie 2014. Înainte ca eu să ajung la Direcția Națională Anticorupție, deja jurnaliștii erau informați despre faptul că eu am fost pusă sub acuzare, că sunt o persoană care a comis infracțiuni de corupție, că este ceva extrem de grav în legătură cu mine și că nu este doar dosarul ANRP, ci sunt o mulțime de alte lucruri.

Îmi aduc aminte că la o săptămână sau 20 de zile, maxim 20 de zile, din momentul în care eu am fost ridicată din stradă, un jurnalist a primit de la procurorul de caz o ordonanță în care erau inserate o mulțime de dosare afirmativ atribuite persoanei mele.

Din acea ordonanță rezulta că eu în calitate de procuror șef al DICOT am comis o imensitate de infracțiuni. Acea persoană a publicat pe blogul său ordonanța pusă la dispoziție de Direcția Națională Anticorupție. Evident că ea a fost preluată în toată presa. E surprinzător și am o mare întrebare la care nimeni nu mi-a răspuns nici până în ziua de astăzi.

Cum a ajuns acea ordonanță în mâinile acelui ziarist în condițiile în care avem un text public în codul de procedură penală la articolul 285 care spune că urmărirea penală este nepublică și că orice devoalare de asemenea informații sau de comunicare de acte procedurale este o abatere disciplinară cel puțin.

După publicarea ordonanței respective, coroborat cu emisiunile și cu articolele de presă care erau de ordinul zecilor în fiecare zi, s-a creionat și s-a transmis opiniei publice că sunt un personaj controversat, că sunt un personaj corupt, că sunt un procuror care a comis infracțiuni și care a luat o mulțime de bani.

Lucru fals și nu este că o spun eu, o spun hotărârile judecătorești care au fost pronunțate în ceea ce mă privește și din care rezultă că eu nu am fost condamnată pentru infracțiuni de corupție.

„Eu am fost acuzată de infracțiuni de corupție, dar am fost achitată într-o manieră clară și indubitabilă”

Eu nu am fost condamnată pentru că am luat bani. Singura infracțiune, repet, pentru care eu am fost condamnată, o infracțiune de favorizare a faptuitorului, această condamnare a fost dispusă cu o aplicare extensivă a legii penale.

Orice student în anul 2 la drept știe că legea penală nu se aplică extensiv. Articolul 7 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului interzice aplicarea legii penale într-o manieră extensivă sau prin analogie. Și de ce se întâmplă lucrul acesta? Pentru că legea penală implică în aplicarea sa niște standarde foarte înalte de probațiune.

Cetățeanul trebuie să știe cu claritate ce are voie să facă și ce nu are voie să facă, astfel încât să nu se trezească în ipostaza de a comite infracțiuni. Legea penală trebuie să fie clară și precisă. În momentul în care tu aplici legea penală în mod extensiv, aduci imprevizibilul în aplicarea legii.

Eu am fost acuzată de infracțiuni de corupție, dar am fost achitată într-o manieră clară și indubitabilă pentru toate aceste acuzații. Ce m-a deranjat cel mai tare a fost insistența cu care s-a prezentat în spațiu public din partea Direcției Naționale Anticorupție că eu aș fi o persoană coruptă.

Și, din păcate, percepția a rămas. Și mai este deranjant faptul că niciun jurnalist nu a luat să citească hotărârile care au fost pronunțate în cauză și să constate incompatibilitatea dintre persoana mea și aceasta asociere cu infracțiunea de corupție. Pentru că eu nu am comis astfel de fapte. Eu nu am comis infracțiuni. Nu le-am comis.

Sunt un om care respectă legea și care și-a dedicat prea mult viața unor idealuri pentru a comite astfel de lucruri. Acuma, una este ce se spune și alta este ce ai făcut. Fiecare alege să creadă ceea ce consideră, dar am dreptul să-mi spun partea mea de adevăr.

Doresc să clarific un aspect pe care l-am citit în mod frecvent în media și pe rețelele sociale, referitor la situația financiară, confortul financiar pe care l-am avut din momentul în care am părăsit România și viața lipsită de griji pe care aș fi dus-o în Italia din acel moment.

„În momentul în care mașina mea a fost oprită în trafic în 19 noiembrie 2014, pe cardul meu de salarii se aflau 1.400 de lei”

Nu doresc nimănui să aibă parte de confortul financiar de care eu am beneficiat și de munca pe care am depus-o în toată această perioadă pentru a putea să mă întrețin și am construi o viață în Italia. În momentul în care mașina mea a fost oprită în trafic în 19 noiembrie 2014, pe cardul meu de salarii se aflau 1.400 de lei.

Am fost procuror 20 de ani în România și am ocupat a doua, cea mai importantă poziție în ierarhia Ministerului Public, aceea de procuror șef al DICOT.

Evenimentele care s-au petrecut în viața mea au determinat o schimbare radicală și dramatică a parcursului meu profesional. În momentul în care am ajuns în Italia și situația mea juridică s-a clarificat, în sensul că instanța de judecată a decis că pot să rămân aici și să îmi clarific juridic situația în Italia, am avut de ales între a-mi alege o altă meserie astfel încât să pot să mă întrețin și să îmi construiesc o nouă viață aici sau să beneficiez de cunoștințele juridice și profesionale pe care le-am dobândit în cei 20 de ani de procuratură și să devin avocat.

Experiența și evenimentele pe care le-am trăit m-au determinat să aleg cea de-a doua opțiune, aceea de a deveni avocat, deoarece eu consider că atât experiența umană cât și cea profesională de care beneficiez îmi permit să evaluez și să pot să ofer ajutorul juridic și asistența juridică necesară persoanelor care au nevoie de ea.

Am ales în sensul că am trecut din poziția de procuror în poziția de avocat, considerând că atuurile profesionale și umane pe care le am le pot pune la dispoziția persoanelor care au probleme de natură juridică, care sunt acuzați pe nedrept, care se confruntă cu situații juridice nedrepte sau acele persoane care pur și simplu au nevoie de asistența juridică dată de un avocat un pic altfel, așa cum sunt eu.

În momentul în care ți se ia tot, când statul îți ia tot, pentru că o acțiune judiciară pornită împotriva unei persoane este o acțiune exercitată în numele autorității statului. În momentul în care ți se ia tot, pierzi carieră și reputație profesională, pierzi poziție socială, pierzi prietenii, pierzi respectul cunoscuților, a rudelor, a vecinilor, a tuturor celor care te cunosc, te găsești într-o situație financiară imposibilă, deoarece este aproape imposibil să-ți găsești de lucru, de muncă.

Oamenii consideră că asocierea cu astfel de persoană atrage lucruri negative și refuză să se asocieze și să te accepte în preajma lor.

Pierzi familie. Eu, de exemplu, am pierdut-o pe mama în decembrie 2016. Deși părinții par cei mai puternici, pentru că stau lângă tine și încearcă să te îmbărbăteze și să-ți pună că la final lucrurile vor fi bune, genul acesta de șocuri și de durere și de deznădejde îi afectează și lucrurile acestea mai devreme sau mai târziu se văd.

Din păcate, în ceea ce privește pe mama, lucrurile s-au văzut prea devreme. Este și o parte pozitivă după un astfel de cataclism, pentru că vrei nu vrei te descoperi pe tine așa cum ești.

Un astfel de eveniment te obligă să reflectezi în legătură cu valorile pe care ți le-ai stabilit în viață? Pot să spun că evenimentele tragice la un moment dat și fericite la final care mi s-au întâmplat, din punct de vedere profesional, paradoxal m-au ajutat.

Pentru că la momentul acesta, în calitate de avocat, am dobândit abilitatea de a anticipa anumite acțiuni, anumite raționamente, anumite poziționări pe care organele judiciare le adoptă sau le vor adopta în legătură cu persoanele trimise în judecată sau persoanele care participă la anumite procese.

Și cred că genul acesta de experiență mă ajută să mă definesc și să profesez ca avocat la un nivel foarte înalt și pe niște standarde profesionale de excepție. În legătură cu situația mea de astăzi, doresc să subliniesc că astăzi sunt un om liber și sunt un om care se împlinește profesional în fiecare zi prin munca pe care o desfășoară.

Alina Bica profesează, acum, ca avocat

Consider că mi-am găsit menirea și profesia care mi se potrivește a ceea de avocat. Probabil că dacă în 1996 aș fi avut experiența sau măcar aș putut intui o parte din evenimentele care îmi vor marca viața în viitor, alegerea la vremea respectivă ar fi fost diferită.

Pentru că, în mod cert, valorile mele profesionale și umane sunt mult mai apropiate de profesia de avocat decât de cea de acuzator. În încheiere, aș vrea să spun că, începând de astăzi, îmi voi prezenta cu curaj și cu imparțialitate adevărul meu. Cine este interesat să-l cunoască, îl aștept pe paginile mele de media, pagini în care voi fi foarte activă, voi expune cu transparență lucrurile așa cum au fost, fără cancanuri și fără informații de senzațional.

Cred că o prezentare obiectivă a unor evenimente mă ajută pe mine să mă prezint așa cum sunt și pe dumneavoastră să mă cunoașteți într-o formă reală și corectă, iar pe viitor voi dori să prezint lucruri și evenimente din viața mea care să mă definească și care să mă prezinte într-o lumină reală, din punct de vedere profesional și uman, așa cum sunt.

Vă aștept pe paginile mele de social media, vă invit să-mi dați un follow și să fiți parte a unei comunități în care vă voi prezenta opinii, păreri, sugestii, sfaturi personale și profesionale juridice din experiența mea care să vă ajute să înțelegeți din punct de vedere juridic anumite evenimente, situații juridice, legi, orice alte aspecte pe care dumneavoastră le veți considera relevante și cred că putem să discutăm despre toate acestea într-o manieră transparentă, corectă, profesională și care să vă ajute să le înțelegeți așa cum sunt ele.

Lăsați-mi comentarii, adresați-mi întrebări, prezentați-mi evenimente care vă preocupă, care vă afectează și promit că am să vă răspund tuturor cu informații profesionale din experiența mea care să vă ajute în rezolvarea lor.