Băsescu, numai în război nu ne băgaseşi!

În absenţa generălesei, care nu se grăbeşte să lase din mână vrabia pedelistă, oastea de strânsură populară e amorfă şi inertă. Prin urmare, inutilă pentru visele preşedintelui de supravieţuire politică. Cum mesajele anticorupţie sau despre modernizarea statului ar trezi zâmbete chiar şi pe feţele lui Cărtărescu, Liiceanu şi ale celorlalţi “naivi” intelectuali iubitori de machism băsescian, trebuie apelat din nou la discursul care, dintotdeauna, a reuşit să trezească din letargie masele de români mioritici.

Şi ce poate fi mai potrivit pentru agitarea apelor şi mobilizarea trupelor pentru un obiectiv măreţ, decât zgândărirea vechilor răni dintre români şi unguri? Şi nu ca până acum, din ipostaza de victime ale revizionimului maghiar, ci de pe poziţii de forţă, de lideri zonali şi, de ce nu, europeni, că doar gradul nostru de civilizaţie ne dă dreptul deplin de a le revendica. Combinaţie perfectă de atitudini manipulatorii pentru a-i asigura lui TB revirimentul mult visat şi atât de necesar pentru evitarea, dacă nu a subsolului istoriei, măcar al unuia cu gratii la fereşti.

După ce l-a folosit ca să-şi păstreze scaunul de la Cotroceni, el descoperă brusc că prietenul Orban Viktor este un om rău, fără prinţipuri, care nu se plimbă periodic prin Transilvania doar ca să-şi caute casă cu livadă lângă cea a Prinţului Charles. Că asocierea cu Jobbik nu e nici întâmplătoare, nici forţată. Că fanfaronadele naţionaliste ale liderilor de la Budapesta nu sunt doar nişte baloane de săpun de uz intern.

Şi, ca de obicei, pentru interesele proprii, TB e dispus să sacrifice totul. Inclusiv stabilitatea ţării. Când i-a convenit, hăhăia greţos ascultând la căşti traducerea glumelor (?) lui Orban. Aşa cum împărţea vinul cu prietenul Voronin. Când nu-i mai folosesc, îi scuipă-ntre ochi şi se bălăcăreşte cu ei public, ameninţându-i cu bătaia, ca un mardeiaş de cartier, în admiraţia spectatorilor dornici de puţină simulare de mândrie naţională. Se vor găsi mulţi care să-i ţină isonul.  Pentru că atunci când e să ne dăm viteji din gură, suntem primii. Pentru că suntem învăţaţi de atât timp că avem mai multe motive să ne urâm decât să încercăm să ne înţelegem, suntem atât de obişnuiţi să dăm mereu vina pe ceilalţi, pentru orice eşec avem, suntem atât de nemulţumiţi de noi, încât suntem mereu gata să ne vărsăm frustrările pe alţii.

www.RaduHerjeu.ro

Întâmplarea a făcut ca ieri să fi participat la vernisajul unui foarte tânăr fotograf român, de naţionalitate maghiară. Îl cheamă Zoltan Nagy şi e foarte talentat. N-o spun eu, ci premiile obţinute pentru ilustrarea naturii sălbatice a gurii de rai. Când l-am auzit vorbind, într-o românească impecabilă, despre “ţara noastră” şi despre “Carpaţii noştri”, mi-am dat seama, din nou, că voi prefera mereu un astfel de discurs în locul istericalelor grandomane politicianiste ale marilor “iubitori de ţară”. Mai mult, cred că e singura abordare care, fără să atragă voturi, menţine România în echilibrul de care are atâta nevoie pentru a începe, totuşi, să devină ceea ce poate fi. Nu lider local, care ameninţă cu bătaia vecinii şturlubatici, ci model de civilizaţie pe care aceştia să dorească să-l copieze şi, mai ales, pe care să nu vrea să-l părăsească nici extremiştii care, acum, visează la Ungaria Mare.