Acad. Mircea Dumitru: „Bucureștiul trebuie să devină un hub academic european”. Cum poate Academia Română să își recapete statutul de reper intelectual al societății

Academicianul Mircea Dumitru, vicepreședinte al Academiei Române, a oferit un interviu pentru EVZ în care a abordat problematica tranziției instituției către cunoașterea secolului XXI, în contextul revoluției digitale și a expansiunii inteligenței artificiale.

Acad. Mircea Dumitru prezintă schimbările necesare pentru Academia Română

Direcția pe care o propune academicianul vizează transformarea Academiei într-un veritabil „centru strategic al societății cunoașterii”. În acest interviu, academicianul Mircea Dumitru, vicepreședinte al Academiei Române, explică cum vede modernizarea instituției și transformarea ei într-un actor real în societatea de azi, nu doar într-un for onorific.

El vorbește despre criza de discernământ în spațiul public, despre nevoia ca științele exacte și cele umaniste să lucreze împreună și despre importanța cercetării fundamentale, tot mai des ignorată sau atacată.

Mircea Dumitru respinge politizarea Academiei și pledează pentru un pluralism intelectual autentic, legând această viziune de ambiția ca România, și în special Bucureștiul, să devină un hub academic important în Europa. Interviul este, de fapt, o invitație la a ne gândi serios ce loc vrem să aibă cultura și cercetarea în viitorul țării.

Alte articole

Academia Română anunţă lansarea unui program de burse pentru tinerii români. Cât poate încasa lunar un bursier şi care sunt condiţiile

Mai mulţi membri ai Academiei Române, printre care Ana Blandiana, Daniel David, Liviu Ornea, Mircea Dumitru, Mircea Martin, Rodica Zafiu, lansează un apel către români: „Să voteze raţional, alegând calea europeană”

Ce rol ar trebui să aibă Academia Română în era digitală

Viziunea dumneavoastră privind Academia Română și direcția în care doriți să o conduceți, așa cum reiese din documentele programatice și intervențiile publice de până acum, pare să fie construită în logica unei relații „provocare–răspuns”. Mai exact, plasați rolul Academiei într-un cadru mai larg: acela al transformărilor majore ale epocii actuale și al modului în care România ar trebui să răspundă acestor provocări.

În acest context, vedeți Academia nu doar ca o instituție de consacrare, ci și ca un actor implicat în organizarea acestui răspuns strategic. Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele provocări ale epocii la care Academia Română ar trebui să răspundă și în ce fel poate contribui concret la acest răspuns?

Acad. Mircea Dumitru: Pornesc de la convingerea că trăim o perioadă marcată de transformări profunde – de la revoluția digitală, inteligența artificială și biotehnologii, până la schimbările geopolitice, demografice și culturale care redefinesc rapid lumea.

Esența acestor schimbări constă în faptul că progresul societăților depinde tot mai mult de abilitatea lor de a genera, organiza și valorifica cunoașterea. Pentru România, principala provocare este una structurală: să construiască un ecosistem coerent al cunoașterii, care să unească cercetarea, educația și instituțiile culturale într-un sistem capabil să răspundă provocărilor actuale.

O altă problemă majoră o reprezintă ceea ce putem numi o criză a discernământului epistemic. Într-un context dominat de supraproducție informațională, pseudo-știință și dezinformare, devine esențial ca Academia Română să își asume rolul de garant al cunoașterii validate și de autoritate credibilă în spațiul public.

Se adaugă și provocarea fragmentării disciplinare. Marile teme ale prezentului nu mai pot fi abordate exclusiv dintr-o singură perspectivă, fiind nevoie de o cultură a colaborării interdisciplinare, care să integreze diferitele domenii ale științei.

Există, totodată, o provocare de natură culturală. Paradoxal, dezvoltările tehnologice și digitalizarea nu diminuează importanța culturii, a artelor și a științelor umaniste (a umanioarelor), ci le conferă un rol central. Într-o epocă în care tehnologia poate reproduce creativitatea sau genera conținut, reflecția asupra sensului, valorii și identității umane devine mai importantă ca oricând. Academia trebuie să se afle în centrul acestei conversații.

La acestea se adaugă o provocare instituțională: România are nevoie de mecanisme coerente de reflecție strategică la nivel național, iar Academia Română este astăzi probabil singura instituție capabilă să coaguleze un astfel de demers.

Prin urmare, rolul Academiei nu trebuie să fie doar unul onorific sau simbolic. Ea trebuie să își păstreze funcția de consacrare a valorii intelectuale, dar, în același timp, să devină un actor activ în formularea viziunilor de viitor – un spațiu de dialog, analiză și orientare strategică pentru întreaga societate.

În concluzie, miza nu este doar adaptarea instituțională, ci repoziționarea Academiei: între o instituție ancorată în tradiție și una care participă activ la configurarea viitorului României.

„Misiunea Academiei nu este de a exercita putere, ci de a oferi orientare intelectuală și relevanță strategică”

În continuarea celor spuse, afirmați în mod explicit că Academia Română ar trebui să devină un „centru strategic al societății cunoașterii”. Dacă ar fi să traducem această formulare într-un limbaj mai concret: ce înseamnă, de fapt, acest lucru în termeni instituționali? Ce tip de rol, influență sau capacitate de intervenție ar trebui să aibă Academia în raport cu statul, cu decidenții publici și cu societatea în ansamblu?

Acad. Mircea Dumitru: Academia Română, privită ca „centru strategic al societății cunoașterii”, nu trebuie înțeleasă ca o instituție de putere politică sau administrativă, ci ca un reper intelectual al societății. Scopul ei nu este de a înlocui structurile statului, ci de a oferi direcție, analiză riguroasă și cadre conceptuale care ajută decidenții și societatea să înțeleagă mai bine realitatea și posibilitățile de acțiune.

Din perspectivă instituțională, acest rol presupune mai multe dimensiuni:

• Coordonare intelectuală națională: Academia ar trebui să funcționeze ca un nucleu care integrează cunoașterea din domenii diverse și oferă o viziune de ansamblu asupra marilor transformări contemporane.
• Spațiu de reflecție strategică: prin inițiative precum platforme interdisciplinare („Platforma pentru Viitor”), Academia poate deveni un cadru stabil de dialog între cercetători, factori de decizie și societate.
  Parteneriat cu statul și politicile publice: fără a lua decizii politice, Academia poate sprijini procesul decizional prin expertiză și analize solide, oferind recomandări structurate instituțiilor statului.
• Conectarea instituțiilor care produc cunoașter: rolul său este și acela de a articula relațiile dintre universități, institute de cercetare, mediul economic și societatea civilă, pentru o utilizare coerentă a resurselor intelectuale.
• Păstrarea autorității și independenței intelectuale: Academia trebuie să continue să fie un reper de rigoare și excelență, capabil să mențină standardele cunoașterii într-un context din ce în ce mai instabil.

În esență, misiunea Academiei nu este de a exercita putere, ci de a oferi orientare intelectuală și relevanță strategică — influența rezultă astfel nu din autoritate formală, ci din credibilitate și competență.

Acad. Mircea Dumitru despre transformarea Academiei

Propuneți, așadar, transformarea Academiei într-un „forum de reflecție strategică și civică”. Cum evitați ca această implicare în spațiul public să nu fie percepută ca politizare sau ca intrare într-un joc de influență?

Acad. Mircea Dumitru: Aceasta este, fără îndoială, o întrebare crucială și firească atunci când discutăm despre un rol mai activ al Academiei în viața publică. Răspunsul depinde de o delimitare clară între implicarea intelectuală și implicarea politică. Când vorbesc despre transformarea Academiei într-un „forum de reflecție strategică și civică”, nu mă refer la o instituție care participă la competiția politică sau care caută să influențeze direct deciziile prin mijloace de putere, ci la una care își îndeplinește misiunea proprie: aceea de a analiza, de a elabora cadre conceptuale și de a oferi repere de interpretare a realității sociale și culturale.

Pericolul politizării apare atunci când această separație se pierde și instituția ajunge să adopte poziții partizane sau să se asocieze cu agende politice. Prin urmare, esențială devine păstrarea independenței intelectuale și asigurarea pluralismului intern. Academia trebuie să rămână un spațiu al diversității de idei, unite prin rigoare științifică și prin forța argumentului rațional.

Când vorbiți despre „perspective diferite”, vă referiți în principal la dimensiunea de interdisciplinaritate pe care o susțineți în documentul programatic și în intervențiile dumneavoastră publice—în special la depășirea separației rigide dintre științele naturii și științele socio-umane, ceea ce a fost numit „problema celor două culturi”? Sau aveți în vedere o accepțiune mai largă a acestei diversități de perspective?

Acad. Mircea Dumitru: Nu, nu mă limitez doar la interdisciplinaritate, deși ea este, fără îndoială, un element foarte important. Interdisciplinaritatea este necesară pentru că marile probleme ale epocii noastre—de la inteligența artificială la schimbările economice sau la studiul conștienței subiective și al creierului—nu mai pot fi înțelese în interiorul unor granițe disciplinare rigide. Avem nevoie de cooperare între domenii, de integrarea metodelor și a perspectivelor pentru a putea construi o înțelegere adecvată a realității contemporane.

Dar ceea ce am în vedere este mai mult decât atât. Când vorbesc despre „perspective diferite”, mă refer și la pluralismul viziunilor umane—inclusiv la diferențele de orientare conceptuală, metodologică și chiar valorică. O academie autentică nu este doar un spațiu al interdisciplinarității, ci și un spațiu al întâlnirii între perspective alternative.

Academia trebuie să fie un loc în care: (i) idei diferite pot coexista, (ii) interpretări diferite ale realității pot fi confruntate, (iii) dezbaterea se desfășoară în termeni de argument și rigoare, nu de conformism si aliniere. În acest sens, este esențial să evităm orice formă de monocultură ideologică sau doctrinară. Forța unei instituții academice nu vine din uniformitate, ci din capacitatea de a organiza diferența într-un mod productiv. Din dialogul între perspective diferite se naște nu doar cunoaștere mai solidă, ci și o mai bună capacitate de înțelegere a complexității lumii în care trăim. Așadar, interdisciplinaritatea este o dimensiune importantă, dar pluralismul este cadrul mai larg în care aceasta capătă sens.

Problema apărării cercetării fundamentale

Insistați în mod repetat asupra necesității de a apăra cercetarea fundamentală și de a reafirma rolul cercetătorului în societate. Despre ce este vorba, mai concret? Într-un context în care finanțarea este limitată, iar presiunile asupra sistemului sunt tot mai mari, cum se poate evita ca acest tip de discurs să rămână unul defensiv și declarativ, fără a produce reforme reale?

Acad. Mircea Dumitru: Problema apărării cercetării fundamentale și a rolului cercetătorului în societate este una complexă, care necesită acțiuni pe mai multe planuri, nu o singură soluție.

La un nivel practic și imediat, există disfuncționalități ușor de corectat – de exemplu, diferențele salariale dintre cercetătorii din institutele Academiei și cadrele didactice cu grade echivalente din universități. Legea nr. 183/2024 prevede clar echivalența salarială, dar aceasta nu este întotdeauna aplicată. În acest sens, a „apăra cercetarea” înseamnă, în primul rând, a asigura respectarea legislației și un tratament echitabil pentru cercetători.

Totuși, chestiunea este mult mai amplă. În România s-a instalat un climat general – prezent atât la nivelul decidenților publici, cât și în societate – care este deseori indiferent – sau chiar ostil – față de știință, cercetare și educație. Politicile incoerente și abuzurile din aceste domenii reflectă tocmai această lipsă de valorizare a cunoașterii. Astfel, capitalul intelectual — resursa esențială a secolului XXI — este tratat ca un aspect secundar, nu ca un element central al strategiilor de dezvoltare.

În acest context, discursul despre apărarea cercetării are o dimensiune defensivă doar aparent. De fapt, el urmărește restabilirea unui echilibru și reconstruirea unui cadru în care știința și educația să fie recunoscute ca priorități strategice. Această acțiune trebuie dusă simultan la trei niveluri: corectarea problemelor administrative și legislative, reformarea instituțională și financiară a sistemului de cercetare și, mai profund, schimbarea percepției publice asupra rolului cunoașterii.

În esență, nu este vorba doar de protejarea unui sector profesional, ci de reconfirmarea unei direcții fundamentale: fără un sistem solid de creare și valorificare a cunoașterii, nu poate exista dezvoltare durabilă, competitivitate reală sau o viziune coerentă asupra viitorului.

„Academia Română nu poate reuși singură în acest demers”

Poate Academia Română singură să reușească în acest demers dacă factorul politic precum și celelalte instituții și organizații relevante nu participă la aceste eforturi sau chiar le sabotează?

Acad. Mircea Dumitru: Răspunsul scurt este: nu, Academia nu poate reuși singură—dar asta nu înseamnă că este lipsită de rol sau de capacitate de impact. Academia Română nu poate reuși singură în acest demers, mai ales dacă factorul politic și celelalte instituții nu cooperează sau chiar îi obstrucționează eforturile. Totuși, acest lucru nu înseamnă că Academia este lipsită de importanță sau influență.

Deoarece nu dispune de putere politică directă sau de instrumente decizionale, Academia nu poate transforma singură viziuni în acțiuni concrete. Însă tocmai în astfel de situații dificile devine esențial rolul ei specific: acela de a acționa ca un catalizator intelectual și instituțional. Academia poate oferi un cadru de dezbatere și sinteză, unde ideile, analizele și propunerile sunt dezvoltate riguros și coerent.

Prin menținerea unui nivel înalt de reflecție și claritate conceptuală, Academia contribuie la formularea corectă a problemelor, chiar și într-un context politic fragmentat. Desigur, dacă mediul instituțional este ostil sau inert, impactul efectiv va fi limitat. Însă renunțarea la implicare ar însemna abdicarea de la misiunea fundamentală a Academiei – aceea de a orienta gândirea publică și de a susține valorile cunoașterii și rațiunii.

Acad. Mircea Dumitru despre redefinirea arhitecturii naționale a cunoașterii

Într-adevăr, în documentul dumneavoastră programatic insistați asupra faptului că, dincolo de contextul intern, această discuție nu este specifică României. Subliniați că, la nivel global, are loc un proces amplu de redefinire a arhitecturii naționale a cunoașterii și că, practic, toate societățile dezvoltate sau emergente își regândesc relația dintre cercetare, educație, cultură și decizie publică.

Acad. Mircea Dumitru: Desigur. Instituțiile apărute în secolele XIX și XX — academiile, universitățile, institutele de cercetare — au fost construite pentru o lume diferită, în care cunoașterea evolua lent, era mai stabilă, mai fragmentată și se raporta în principal la cadre naționale. În prezent însă, realitatea este complet alta: cunoașterea are un caracter global, ritmul descoperirilor s-a accelerat, domeniile se intersectează tot mai mult, iar tehnologia transformă rapid economia și societatea.

În aceste condiții, instituțiile tradiționale sunt nevoite să se redefinească. La nivel internațional, academiile naționale reflectează asupra aceluiași lucru: cum pot păstra continuitatea valorilor și, în același timp, să fie relevante într-o lume a cunoașterii aflată în permanentă schimbare. Academia Română nu are nevoie de o direcție aparte, ci de o adaptare inteligentă la noile realități, pentru a-și regăsi rolul într-o arhitectură globală a cunoașterii aflată în reconstrucție.

Prin urmare, nu este vorba despre un demers izolat, ci despre participarea la o evoluție de fond, care se manifestă pretutindeni. Esențialul nu este dacă Academia se va transforma radical, ci dacă va reuși să țină pasul cu această transformare globală.

În proiectul dumneavoastră, conceptul de „continuitate și schimbare” apare ca un principiu central de organizare a viziunii. Totuși, această formulare poate rămâne, la prima vedere, destul de abstractă. Dacă ar fi să o traducem în termeni concreți: unde se termină, în mod real, continuitatea și unde începe schimbarea?

Acad. Mircea Dumitru: Conceptul de „continuitate și schimbare” riscă să rămână o simplă formulă teoretică dacă nu este explicat prin conținut concret. În viziunea mea, granița dintre cele două este clară principial.

Continuitatea se referă la ceea ce exprimă esența și identitatea profundă a Academiei Române: rolul său de instituție care garantează valoarea intelectuală, protejează limba română, patrimoniul cultural și memoria națională, păstrând totodată exigența, rigoarea și independența intelectuală. Aceste elemente formează nucleul instituției și trebuie nu doar menținute, ci întărite.

Schimbarea, în schimb, este necesară acolo unde mecanismele de funcționare nu mai răspund contextului actual: o structură prea fragmentată a cercetării, lipsa unei prezențe consistente în spațiul public, conectarea insuficientă la rețelele internaționale ale cunoașterii sau rigiditățile interne care limitează adaptabilitatea.

Prin urmare, nu este vorba despre o separare fixă între trecut și viitor, ci despre o distincție între valori și forme. Asemenea lui Nicolae Iorga și Eugen Lovinescu, abordarea mea combină respectul pentru tradiție cu deschiderea spre modernitate: valorile se mențin, formele se schimbă. Adevărata continuitate înseamnă să păstrezi sensul profund al instituției, adaptându-l creativ la epoca prezentă — o condiție esențială pentru ca Academia Română să rămână relevantă.

Bucureștiul, hub academic european

Proiectul pune accent pe integrarea în rețelele globale ale cunoașterii și chiar pe ideea unui „București – hub academic european”. Despre ce e vorba?

Acad. Mircea Dumitru: Proiectul nu pornește de la zero, ci valorifică o bază solidă deja existentă: integrarea Academiei Române în rețele academice internaționale de prestigiu. Aceasta face parte din organizații importante pentru cooperarea științifică la nivel european și global, precum ALLEA (All European Academies), EASAC (European Academies’ Science Advisory Council) și ISC (International Science Council), alături de multe alte structuri internaționale și parteneriate instituționale. Cu alte cuvinte, legătura României la circuitul mondial al cunoașterii este deja bine consolidată.

Noutatea majoră o reprezintă înființarea Hubului Academia Europaea la București, un pas cu semnificație strategică. Academia Europaea este una dintre cele mai importante rețele academice pan-europene, ce reunește cercetători de elită din toate domeniile. Prezența unui astfel de hub în capitala României depășește valoarea simbolică și poate transforma Bucureștiul într-un nod activ al schimburilor intelectuale europene. Aceasta oferă cercetătorilor români un acces mai larg la proiecte științifice internaționale, atrage evenimente și colaborări de amploare și contribuie la creșterea vizibilității și influenței științei românești. În acest context, conceptul de „București – hub academic european” exprimă o direcție concretă și realizabilă, susținută de progrese instituționale reale.

Viziunea pe termen lung

Cum ar trebui să evaluăm mandatul dumneavoastră, dacă veți fi ales de Adunarea Generală a Academiei, peste patru ani? Dincolo de bifarea unor obiective punctuale sau de etapă, la ce ar trebui să ne uităm mai larg pentru a înțelege dacă direcția propusă a fost una reușită?

Acad. Mircea Dumitru: Evaluarea mandatului propus ar trebui făcută nu doar prin prisma obiectivelor atinse, ci mai ales prin impactul de durată pe care acesta îl are asupra Academiei Române și, prin extensie, asupra societății românești.

Viziunea propusă depășește granițele instituției și are în vedere rolul Academiei într-un context național și global marcat de transformări profunde. Chiar dacă implementarea unei asemenea direcții implică obstacole și limite — atât personale, cât și instituționale și de context — este important să se fixeze ținte ambițioase, pentru ca și un succes parțial să genereze progres real și durabil.

Un mandat ar putea fi considerat de succes dacă reușește să creeze premisele unei schimbări structurale și sustenabile: prin reforme instituționale și conceptuale coerente, prin consolidarea unui climat organizațional deschis și orientat strategic și, mai ales, prin formarea unei echipe unite în jurul unei viziuni comune.

Această componentă colectivă este esențială — scopul este ca misiunea și grupul de oameni care o împărtășesc să asigure continuitatea proiectului, indiferent de schimbările de conducere. Modelul de leadership imaginat este unul colaborativ, axat pe un nucleu de lucru cu obiective clare și o viziune integratoare, capabilă să mobilizeze resursele întregului sistem academic într-un efort coerent și constructiv.

În concluzie, performanța mandatului ar trebui măsurată nu doar prin realizările concrete, ci prin procesele și energiile activate. Dacă, peste patru ani, va exista o viziune consolidată, o echipă capabilă să o ducă mai departe și o coerență sporită între Academie și mediul social și intelectual al României, se va putea spune că direcția a fost una reușită.