Azilele lui Viorel Pașca de la Dumbrava au funcționat, timp de mai bine de două decenii, ilegal. Acesta nu a putut obține autorizație de funcționare întrucât casele pe care le punea la dispoziția bolnavilor nu îndeplineau condițiile unor azile sau centre de primire.
„Clădirile într-adevăr erau OK, erau în regulă, doar că erau case de locuit. Nu erau centre, azile sau cum le numesc oamenii. Erau niște case de locuit pentru niște oameni care nu aveau unde locui. Condițiile erau OK, în regulă, dar nu corespundeau nici pe departe standardelor cu, de exemplu, toaletă în fiecare cameră„, povestea Pașca într-un interviu acordat B1TV la începutul lunii iulie 2026.
„Afacerea” lui Pașca a debutat în urmă cu peste 20 de ani, când acestuia i s-a făcut milă de doi oameni nevoiași și le-a oferit adăpost în casa lui.
„Doar că de la spital, de unde am preluat acele persoane, ne-au sunat după aceea că mai avem un caz și încă unul și încă unul și așa am început să creștem, să dezvoltăm activitatea asta de îngrijire a bolnavilor”, a mai spus bihoreanul în același interviu.
Timp de 20 de ani, spitale, penitenciare, poliție, DGASPC-uri, DAS-uri, primării au continuat să trimită la Dumbrava oameni defavorizați. Cu ajutorul donațiilor, Pașca a reușit să pună la dispoziția beneficiarilor tot mai multe case. În momentul în care DIICOT-ul a ajuns la Dumbrava, acuzându-l pe Pașca de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de persoane, în casele lui se aflau peste 400 de persoane defavorizate.
Mai exact 409 persoane, care au fost ridicate și relocate, majoritatea dintre acestea fiind integrate în servicii sociale autorizate din 20 de județe, după cum a anunțat Ministerul Muncii.
Pentru că, în toți acești ani, Viorel Pașca era „aprovizionat” constant cu astfel de cazuri sociale, se vedea nevoit ca, la anumite intervale de timp, să mai elibereze câteva paturi. Această dezvăluire a făcut-o într-una dintre cărțile sale. Activitatea de la Dumbrava a descris-o în cinci volume care surprind perioada 2013-2025, intitulate „Dumnezeu poartă de grijă” și publicate de Societatea Penticostală de Misiune Creştină din România, scrie Libertatea
Relatările despre suferințele celor ce ajungeau la Dumbrava sunt tulburătoare. Multe dintre aceste povești i-au determinat pe oamenii de bine și cu dare de mână să facă donații substanțiale.
Dar în aceste cărți sunt relatate și cazuri de pacienți pe care Pașca i-a evacuat fie pentru că se însănătoșiseră, fie pentru că reprezentau un pericol pentru ceilalți rezidenți. Unul dintre aceste cazuri este Petru Strati, din judeţul Arad, un om suferind de retard, „un om simplu, fără familie, fără casa pe care tatăl lui a vândut-o în urmă cu mulţi ani, iar el a rămas pe drumuri”, după cum povesteşte Paşca în cartea sa.

Petru Strati
El mai spune că Petrică „era văzut adesea de oamenii locului din satul lui privind printre scândurile de la gardul curţii la cea care a fost cândva casa lui, casă în care credea că va ajunge să-şi trăiască ultima parte a vieţii. Vecinii îi dădeau mâncare din când în când, iar când s-a făcut frig, cei de la primărie l-au trimis la Dumbrava”. Era prin 2010 când Petrică i-a fost lăsat în grijă.
„Din punct de vedere fizic era sănătos, dar avea o minte de copil, uneori gata să ajute pe toată lumea, alteori încăpăţânat și de neclintit în deciziile sale. Nu-l mai prea ajută mintea. Puteai sta ore întregi cu el, fără să realizezi că are o problemă, apoi te uimea cu naivitatea, prostia sau lipsa discernământului de care dădea dovadă. Nu era om rău, dar prin ce făcea, producea multe pagube şi uneori crea şi agitaţie printre bolnavii psihic cu care locuia. De multe ori pleca de la noi cu diferite obiecte, bucăţi de lemne, scânduri, furcă, greblă sau orice găsea în cale şi le lăsa pe la oamenii din sat”, povestea Viorel Pașca în cartea sa.
Pe 12 ianuarie 2014, Paşca mărturisea că Petrică „se simte atât de bine, încât nu mai vrea să plece. Problema este că prin comportamentul lui îi deranjează pe toţi din jur, aşa că nu de puţine ori am decis să-l ducem într-o parte sau în alta, cât mai departe de casă. Niciodată nu m-a întrebat unde şi de ce îl ducem, iar când cobora, îmi mulţumea pentru amabilitatea de a-l fi dus cu maşina. De fiecare dată însă, se întorcea, străbătând pe jos zeci de kilometri, ajungând uneori rupt de foame şi obosit, plin însă de bucuria că i se oferea un pat cald şi o masă consistentă”
În ianuarie 2014, Paşca l-a „evacuat” iar pe Petrică.
„L-am dus şi l-am lăsat în Oradea. Mi-am propus ca, dacă se va mai întoarce, să nu-l mai izgonim, cel puţin până la primăvară. După două zile era iar acasă, după ce străbătuse pe jos cei 40 de km, de la Oradea până la Tinca. Sperăm că Dumnezeu ne va da înţelepciune să-l tratăm într-un mod eficient, aşa încât să se încadreze în limitele admise, atât de necesare în lucrarea pe care o facem.
Nu am pretenţia şi nu cred că tot ceea ce facem e perfect. Nici pe departe; încercăm doar să găsim soluţii la problemele care apar, să aducem prin ceea ce facem, o schimbare în bine, iar atunci când soarele va apune, să avem bucuria unei munci făcute şi la timp”, relatează bihoreanul.
În anul următor, pe 30 august 2015, Paşca povestea că „într-o zi, sătul de năzbâtiile pe care le făcea Petrică, l-am dus până în satul lui şi l-am lăsat acolo, sperând că se va alipi de vreo familie pe-acolo şi nu se va mai întoarce. În câteva zile, a parcurs cei 100 de km şi a ajuns acasă flămând, obosit şi plin de mizerie. După ce şi-a căpătat puterile, l-am dus la Salonta, apoi la Oradea şi în multe alte locuri, în speranţa că i se va face cuiva milă de el şi-l va îngriji măcar o vreme, până va realiza că, de fapt, e aproape imposibil de supravegheat şi ţinut în frâu. De fiecare dată, însă, se întorcea pe jos indiferent de vreme, distanţă sau stare de sănătate”.
În august 2015, „în cele din urmă, unui om din satul vecin i s-a făcut milă de el şi l-a îngrijit o vreme ca şi pe un prieten apropiat, încât Petrică mărturisea tuturor că el face parte din familia respectivă. În urmă cu câteva zile, după ce era să dea foc la pădure, gospodarul s-a săturat de poznele şi probleme făcute şi, cu toate că-l îndrăgea şi îi era milă de el, l-a dus la Arad, sperând şi el că se va descurca într-un fel sau altul”.
Dar bărbatul a găsit fără probleme drumul înapoi către Dumbrava. A mers 100 km pe jos ca să ajungă la singura casă cu care era familiarizat, cea oferită de Pașca.
„După o sută de kilometri parcurși pe jos, a poposit din nou la Dumbrava şi, pentru că era seară şi nu a putut intra, a rămas peste noapte în faţa casei, dormind pe iarbă. Dimineaţa am plecat la lucru, nu ştiam de el, aşa că şi-a petrecut încă o zi şi-o noapte sub cerul liber. Abia a treia zi l-am găsit acolo, dormind, murdar şi înfometat. Aşa se face că, ne place ori nu, va fi din nou oaspetele nostru cel puţin o vreme, până ce paharul se va umple din nou, silindu-ne, într-un fel, să-l trimitem cât mai departe de Dumbrava”, povestește Viorel Pașca.
Pe 20 octombrie 2019, când Petrică a murit, Paşca scria că bărbatul ajunsese „în Bicăcel, la 10 km de Dumbrava, în grija norei mele și a familiei sale, iar după un timp, în casa unei femei extraordinare care i-a purtat de grijă în ultima perioadă. A ajuns să fie arhicunoscut în zonă prin ceea ce făcea, adesea stând în mijlocul şoselei, dirijând circulaţia, sau smulgând iarbă de pe marginea drumului, iubit și ignorat în acelaşi timp de mulţi, omul nimănui, caz social în cel mai real sens al cuvântului”.
Iar Petrică nu este singurul beneficiar care a fost evacuat de la Dumbrava. Iar asta este un lucru de care Viorel Pașca spune că nu este deloc mândru.
„Nu sunt foarte mândru de aceste lucruri, mai bine spus nu sunt mândru deloc și poate merit să fiu criticat pentru atitudinea mea, dar în acele vremuri chiar ne era foarte greu cu el, neputându-l controla sub nicio formă și nefiind dispuşi, în acelaşi timp, să ne asumăm mulţimea de riscuri care implica şederea lui în Dumbrava”, mai povestește bihoreanul în cartea sa.