Povestea bucureşteanului care are în garaj 200 de tuburi de obuz GALERIE FOTO

Pasiunea pentru obiectele decorative lucrate manual de soldaţi a început în urmă cu aproximativ 20 de ani. La începutul anilor ’90, inginerul Cristian Dumitru a cumpărat din târgul Vitan primul obiect de trench art, o scrumieră făcută dintr-o felie de ţeavă de tun din perioada Primului Război Mondial. În interiorul ei era şi o brichetă prelucrată dintr-un cartuş.

„Mi-a plăcut foarte mult acea scrumieră şi am cumpărat-o. Apoi am început să citesc despre trench art. Am aflat că aceste lucrări erau realizate în prima linie pe front sau în atelierele militare din preajma frontului. Unele au fost realizate în vreme de pace, altele în vremuri de război. Încă de mic am avut ideea de refolosire. Din conserve îmi făceam maşinuţe„, a spus inginerul.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Colecţionarul spune că ele reprezintă frumuseţea unui obiect decorativ păstrat peste generaţii dar în acelaşi timp au şi o încărcătură negativă.

„Sunt extraordinare, unele piese au peste 10.000 de lovituri de ciocan, dar în acelaşi timp obiectele de trench art au o încărcătură malefică. Eu am doar tubul de obuz, dar este posibil ca piesele active ale muniţiei să fi omorât un om„, a explicat Cristian Dumitru.

În colecţia inginerului se găsesc 200 de tuburi de obuz transformate în veioze, râşniţe sau scrumiere.

Printre cele 200 de obiecte de trench art, bucureşteanul are o veioză făcută dintr-o grenadă defensivă germană din Primul Război Mondial, abajurul becului fiind o cască de soldat, o râşniţă de cafea făcută chiar din tub de proiectil, brichete din tuburi de cartuşe de mitralieră şi scrumiere făcute din grenade.

„Obiectele de trench art sunt făcute din resturi militare. Soldaţii nu aveau altă materie primă. Încă din vremea lui Napoleon, utilizarea prizonierilor de război pentru a crea obiecte decorative a avut un bun temei: pentru a le ocupa timpul în zilele lungi, fără de sfârşit, şi pentru limitarea cheltuielilor în bani şi hrană. Nu de puţine ori, munca prizonierilor de război a fost făcută cu intenţia vădită de a negocia produsul finit pentru mâncare, bani sau alte privilegii. În plus, soldaţii răniţi erau încurajaţi să aibă o ocupaţie constructivă ca parte a procesului de recuperare„, a mai spus colecţionarul.

Cel mai scump obiect: o măsuţă de fumat

Colecţia impresionantă cu cele 200 de obiecte decorative confecţionate pe linia de front au fost adunate de-a lungul anilor din Franţa, Italia, Belgia, Germania şi România.

Cel mai scump obiect pe care l-a cumpărat este o măsuţă de fumat, formată în întregime din tuburi de tun, de 70 de centimetri înălţime, pentru care a plătit 200 de euro. Al doilea obiect ca preţ din colecţia sa este o scrumieră cumpărată de la un negustor din Ungaria de la târgul de la Negreni, pentru care a plătit 50 de euro.

Pentru viitor, Cristian Dumitru se gândeşte să-şi mărească tot mai mult colecţia şi să găsească un loc potrivit pentru ea. În acest moment, obiectele sunt depozitate în cufere prăfuite, într-un garaj. Visează la un loc pentru ea într-un muzeu pentru că vrea să-şi expună colecţia în mod permanant.

Trench art sau arta din tranşee

Arta din tranşee este de regulă definită ca orice obiect de decoraţiune, realizat de către soldaţi, prizonieri de război sau civili şi a cărui realizare este direct legată de un conflict armat sau de urmările acestuia.

Pentru orice neiniţiat, orice artă din tranşee, prin definiţie, a fost făcută de un soldat aşezat fiind într-o tranşee, în Franţa, în Primul Război Mondial, în plin bombardament.

Anumite obiecte realizate manual, mai înainte, pe durata conflictelor armate, de către soldaţi, prizonieri de război sau de civili, au fost ulterior descrise ca fiind artă din tranşee.

Încă de pe vremea napoleoniană, utilizarea prizonierilor de război pentru a crea obiecte decorative a avut un bun temei – pentru a le ocupa timpul în zilele lungi, fără de sfârşit, şi pentru limitarea cheltuielilor în bani şi hrană. Nu de puţine ori, munca prizonierilor de război a fost făcută cu intenţia vădită de a negocia produsul finit pentru mâncare, bani sau alte privilegii.