Europarlamentarul Rareș Bogdan susține că partidele tradiționale din toată Europa au ajuns să fie precum niște aspiratoare autonome, se lovesc de aceleași obstacole, dar nu mai înțeleg cum să le ocolească și nu mai înțeleg nevoile oamenilor de astăzi.
”Partidele tradiționale, clasice, partidele mainstream se prăbușesc în Europa. S-au rupt total de oameni, au întors spatele cetățenilor, nu mai reprezintă comunitățile. Au devenit surde la oameni, atunci când nu-i disprețuiesc. Fac politică pentru ele. Nu mai cunosc realitățile sociale, economice. Și identitare? Cu siguranță!
Politica europeană e un salon de electrocasnice. Un aspirator autonom: se plimbă singur printr-o cameră goală, se lovește de aceleași obstacole și își vede de traseul lui programat, fără să aibă nevoie de cineva care să-l ghideze.
Vă dau câteva exemple de partide împinse la periferie sau pulverizate pentru că n-au putut răspunde crizelor:austeritate, migrație, dezindustrializare. Dar mai ales pentru că au crezut că sunt veșnice. Autosuficiență. Aroganță. Au crezut că blazonul, aparatul de partid și rețeaua teritorială sunt garanții. Rețeaua teritorială este sufletul alegerilor, dar nu poți convinge oamenii că betonul se toarnă de jos în sus. Oamenii văd realitatea. În plus, partidele tradiționale refuză să discute critic erorile de direcție, iar cetățenii nemulțumiți alimentează forțele care vor ruinarea proiectului european.
Încep cu Germania. AfD vs CDU & SPD. Încercarea de a se salva prin ridicarea unui zid de protecție împotriva AfD fără a rezolva cauzele deznădejdii (și anume securitatea frontierelor, competitivitatea economică, birocrația UE, costul tranziției verzi) i-a transformat în prizonieri ai propriilor tabuuri. Și asta după ce timp de decenii, CDU/CSU și SPD adunau peste 80–90% din totalul voturilor la alegerile federale. Germania era modelul absolut de stabilitate politică. Vremuri trecute!
SPD: A scăzut de la peste 40% în epoca Schröder (40,9% în 1998) la scoruri istorice minime (13–15% în sondaje și alegeri regionale recente).
CDU/CSU: Deși a rămas forța principală de centru-dreapta, a coborât de la hegemonia de 35–41% (era Merkel) sub pragul de 30% la alegerile din 2025, ajungând în jur de 20% în sondajele recente și confruntându-se cu erodarea completă în unele landuri din Est.
AfD: Fondat inițial în 2013 ca partid eurosceptic academic, s-a transformat rapid într-un partid anti-imigrație și populist de dreapta, după criza refugiaților din 2015. A devenit a doua forță politică la alegerile federale din 2025, a urcat pe primul loc în sondajele naționale în 2026 și este prima forță politică în mai multe landuri din estul Germaniei (Thuringia, Saxonia, Brandenburg), spărgând monopolul istoric al partidelor tradiționale.
Septembrie 2026: AfD obține 43,8% în Saxonia-Anhalt (și-a dublat scorul față de acum 5 ani), iar CDU s-a prăbușit la 17,2%. În Mecklenburg-Pomerania Inferioară, a obținut 38,3%, urmat de SPD (35,4%) și CDU (4,9%).
Noiembrie: măsurătorile celor 7 case mari de sondare din Germania dau AfD pe primul loc, între 26% și 29%. Dacă acum ar fi alegeri în Germania, actuala coaliție de guvernare, CDU/CSU+SPD, n-ar mai avea majoritate parlamentară.
Prin guvernările comune repetate sub Angela Merkel (2005–2009, 2013–2017, 2018–2021), CDU s-a deplasat către centru/stânga pe teme sociale și ecologice, iar SPD a gestionat un sistem de reforme economice și piață a muncii contestat de propria bază. Efectul: S-a creat un vid imens pe flancul drept conservator și pe cel muncitoresc tradițional. Alegătorii nu au mai distins o opțiune reală de alternanță între cele două, percepându-le drept „același partid de sistem”.
Criza migrației din 2015: Decizia Angelei Merkel de a menține frontierele deschise, susținută de SPD și criticată doar formal de aripa bavareză (CSU), a oferit AfD combustibilul decisiv. Refuzul de a recunoaște public presiunile logistice, financiare și de securitate (în școli, locuințe, bugete locale) a decuplat Berlinul de primării și cetățeni.
Politica energetică!! Renunțarea la energia nucleară simultan cu dependența de gazul rusesc ieftin a lovit direct fundamentul modelului german: industria grea, IMM-urile și puterea de cumpărare.
Prăbușiri aproape totale (dispariție sau irelevanță):
***PASOK (Grecia – Centru-stânga). A fost forța politicii elene timp de trei decenii, obținând frecvent peste 40–44% din voturi (43,9% în 2009). Ce s-a întâmplat: Asumarea memorandumurilor de austeritate impuse de Troică (FMI/CE/BCE) fără a proteja clasa de mijloc a dus la prăbușirea la 4,7% în 2015. Deși a mai recuperat parțial (în jur de 12–13%), a dat numele fenomenului de colaps sistemic al social-democrației europene.
***Parti Socialiste – PS (Franța – Centru-stânga)
Partidul lui François Mitterrand și François Hollande a deținut președinția și majoritatea absolută în Adunarea Națională până în 2017. La prezidențialele din 2022,candidata PS (Anne Hidalgo) a obținut doar 1,75%. Electoratul său a fost absorbit fie de mișcarea centristă a lui Emmanuel Macron, fie de stânga radicală (La France Insoumise). Astăzi supraviețuiește parlamentar doar prin alianțe electorale largi.
***Les Républicains / UMP (Franța – Centru-dreapta)
Moștenitorii direcți ai gaullismului (Chirac, Sarkozy), celălalt mare pilon istoric al Republicii a V-a. În 2022, candidata Valérie Pécresse a luat 4,78% (sub pragul de rambursare a cheltuielilor de campanie). O mare parte a electoratului și a cadrelor s-a dus spre Rassemblement National (Le Pen/Bardella) sau spre tabăra macronistă, lăsând partidul fracturat intern și fără o direcție clară.
***Democrazia Cristiana & PSI (Italia – Centru-dreapta & Centru-stânga)
Acesta este precedentul istoric definitoriu: Partidele care au fondat și condus Italia postbelică au fost șterse de pe scenă la începutul anilor ’90, pe fondul scandalului Mani Pulite și al incapacității de a reforma statul. Înlocuitorii lor tradiționali din deceniile recente (Forza Italia sau Partito Democratico) se confruntă la rândul lor cu o scădere cronică de tracțiune în fața formațiunilor suveraniste sau anti-sistem (Fratelli d’Italia, Liga, M5S).
A doua categorie: Erodare masivă și pericol de irelevanță
***CDA – Christen-Democratisch Appèl (Olanda – Centru-dreapta / Creștin-democrați)
A fost coloana vertebrală a tuturor coalițiilor olandeze din anii ’80 până în 2010, furnizând premieri precum Ruud Lubbers sau Jan Peter Balkenende. Ce s-a întâmplat? Ignorarea nemulțumirilor rurale, a crizei azotului și a crizei locuințelor a făcut ca baza lor electorală să plece în masă către partide noi (BBB – Mișcarea Fermier-Cetățean, NSC – Pieter Omtzigt) și către PVV (Geert Wilders). Recent a căzut la un minim istoric de sub 4–5%.
***PvdA – Partij van de Arbeid (Olanda – Centru-stânga)
După o coaliție cu liberalii lui Mark Rutte în care a acceptat măsuri dure de austeritate, a scăzut de la 24,8% (2012) la 5,7% (2017). A fost nevoit să fuzioneze practic într-o listă comună cu Verzii (GroenLinks) pentru a rămâne relevant pe scena parlamentară.
***ÖVP & SPÖ (Austria – Centru-dreapta & Centru-stânga)
De unde au plecat: Sistemul politic austriac a fost definit zeci de ani de împărțirea puterii exclusiv între social-democrați și populari, fiecare având în mod constant 35–45%. Incapacitatea de a gestiona dosarul migrației, inflația și neîncrederea în instituțiile de la Viena au propulsat FPÖ (Partidul Libertății) pe primul loc în opțiunile electorale, împingând cele două mari partide istorice la scoruri în jur de 20–25%, obligate să exploreze coaliții fragile cu trei partide pentru a bloca dreapta dură.
***FDP – Freie Demokratische Partei (Germania – Liberali clasici)
Tradiționalul „făcător de regi” din politica vest-germană, partenerul junior indispensabil fie pentru CDU/CSU, fie pentru SPD. În 2013 a ieșit complet din Bundestag, a ieșit din nou în 2025 (cu 4,3%) și rămâne sub pragul electoral de 5%, pe fondul uzurii din coalițiile de guvernare care nu livrează conform așteptărilor electoratului propriu.”, a precizat Rareș Bogdan.