Anul şi banul

Ponta şi ai lui fac anul de guvernare. Nu-i vreun moment pentru deschis şampania, dar nici de sinucidere-n grup. Useliştii sunt la butoane. Acolo unde şi-au dorit. Au avut timp să constate, mai ales cei care nu mai trecuseră prin Palatul Victoria, că-i infinit mai greu (şi mai profitabil, e drept) la putere decât în opoziţia veşnic ofensivă la televizor. Banii-s tot mai puţini, constrângerile financiare-s enorme, supapele nemulţumirii sociale au început să bubuie, oamenii nemulţumiţi şi solicitanţii de favoruri pe bani publici sunt din ce în ce mai mulţi. E dificil să ţii echilibrul când mergi pe sârmă şi toată lumea trage de bară.

07 mai 2013, 08:44
Anul şi banul

Istoria ne-a învăţat că jocul pe greşeala adversarului e nedrept şi, totodată, extrem de eficient. Însă, cu excepţia presei, leşinată de foame şi ea, deci implicit dispusă către compromisuri şi concesii reciproc avantajoase, nu are cine să-l practice. Opoziţia, practic, nu mai există. Şi nu fiindcă, în vremea politică a reevaluărilor şi a coabitării, ar fi decimat-o setea de „Dreptate până la capăt”. Ci pentru că se autodistruge ea însăşi cu talent şi aplicaţie. Spaţiul de manevră e încă larg.

În acest context, orizontul luminos de aşteptare pe fundalul căruia USL s-a cocoţat în fotoliile guvernamentale devine duşmanul cel mai puternic al Executivului. Votanţii vor doar ceea ce au cerut şi, mai ales, ce li s-a promis cu toată gura. Oamenii şi-au îndeplinit, votând, partea lor de contract. Au dat jos, democratic, la urne, nişte ticăloşi îmbuibaţi care s-au îmbogăţit pe măsură ce ei au sărăcit. Acum îşi aşteaptă răsplata. Tradusă nu în deschidrea către marele public a peşterii lui Ali Baba, ci-n tot ceea ce defineşte nivelul de trai decent. Nu-i interesează fineţurile de criză şi nici explicaţiile savante.

Până acum, guvernanţii au muncit, cel mai vizibil, întru mulţumirea electoratului bugetar şi pensionar, afectat covârşitor de nebunia tăierilor în masă. Au reparat cât au putut ei de repede - şi bine au făcut - nişte nedreptăţi strigătoare la cer. Nu pe toate, mai e de lucrat o grămadă şi aici. Dar, după un an, fiindcă nu se poate trăi la nesfârşit din greaua moştenire, ar cam fi cazul să apară-n planşele de lucru şi privaţii. Mediul ăla de afaceri atât de hulit care, între altele, a produs şi banii care au acoperit găurile din bugetele de familie ale mulţilor angajaţil la stat şi pensionari. Şi care, deocamdată, continuă să se sufoce. Un pic de oxigen în plămânii lui ar mişca o ţară încremenită într-o aşteptare contraproductivă. Dar pentru asta e nevoie de viziune şi olecuţă de curaj...

Istoria ne-a învăţat că jocul pe greşeala adversarului e nedrept şi, totodată, extrem de eficient. Însă, cu excepţia presei, leşinată de foame şi ea, deci implicit dispusă către compromisuri şi concesii reciproc avantajoase, nu are cine să-l practice. Opoziţia, practic, nu mai există. Şi nu fiindcă, în vremea politică a reevaluărilor şi a coabitării, ar fi decimat-o setea de „Dreptate până la capăt”. Ci pentru că se autodistruge ea însăşi cu talent şi aplicaţie. Spaţiul de manevră e încă larg.

În acest context, orizontul luminos de aşteptare pe fundalul căruia USL s-a cocoţat în fotoliile guvernamentale devine duşmanul cel mai puternic al Executivului. Votanţii vor doar ceea ce au cerut şi, mai ales, ce li s-a promis cu toată gura. Oamenii şi-au îndeplinit, votând, partea lor de contract. Au dat jos, democratic, la urne, nişte ticăloşi îmbuibaţi care s-au îmbogăţit pe măsură ce ei au sărăcit. Acum îşi aşteaptă răsplata. Tradusă nu în deschidrea către marele public a peşterii lui Ali Baba, ci-n tot ceea ce defineşte nivelul de trai decent. Nu-i interesează fineţurile de criză şi nici explicaţiile savante.

Până acum, guvernanţii au muncit, cel mai vizibil, întru mulţumirea electoratului bugetar şi pensionar, afectat covârşitor de nebunia tăierilor în masă. Au reparat cât au putut ei de repede – şi bine au făcut – nişte nedreptăţi strigătoare la cer. Nu pe toate, mai e de lucrat o grămadă şi aici. Dar, după un an, fiindcă nu se poate trăi la nesfârşit din greaua moştenire, ar cam fi cazul să apară-n planşele de lucru şi privaţii. Mediul ăla de afaceri atât de hulit care, între altele, a produs şi banii care au acoperit găurile din bugetele de familie ale mulţilor angajaţil la stat şi pensionari. Şi care, deocamdată, continuă să se sufoce. Un pic de oxigen în plămânii lui ar mişca o ţară încremenită într-o aşteptare contraproductivă. Dar pentru asta e nevoie de viziune şi olecuţă de curaj…


loading...
Partenerii noștri