CALENDAR ORTODOX 2015: Ce sfânt sărbătorim în ziua de RUSALII

CALENDAR ORTODOX 2015. Filosofia a primit accepţiuni diferite din partea teologiei, de-a lungul secolelor. De la extrema considerare a ei drept o iluzie supărătoare a cunoştinţei adevărate şi până la reprezentarea acesteia ca o ştiinţă indispensabilă creativităţii teologice. Din partea filosofiei a existat pericolul manifest asupra gândirii creştine prin încercarea directă de uzurpare. Viaţa şi scrierile Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful reprezintă o mărturie în favoarea conlucrării deosebite existente între cele două ştiinţe. El reprezintă, alături de Clement Alexandrinul, unul dintre cei mai echilibraţi gânditori creştini ai primelor veacuri.

Copilul matur

Sfântul Iustin s-a născut în jurul anului 100 în localitatea Flavia Neapolis (vechiul oraş Sichem al Samariei) din Palestina. În debutul primei sale Apologii, Sfântul Iustin se prezintă ca fiind fiul lui Priscus şi nepotul lui Bacchius. Părinţii săi erau păgâni şi este puţin probabil să fi avut vreo rudă creştină în familie. Lucru acesta este clar şi datorită peregrinării filosofice de care a avut nevoie pentru a cunoaşte legea creştină. Din fericire, părinţii i-au oferit o educaţie destul de bună, ajutându-l să-şi descopere propriile talente şi să fie un căutător al adevărului. Învăţăturile primite nu l-au mulţumit prea mult, deoarece se refereau probabil doar la informaţii fără prea multă aplicaţie spirituală concretă, ori Sfântul Iustin era, înainte de toate, o persoană analitică, determinată să caute numai esenţialul. De aceea a decis că sosise momentul să descopere care este, de fapt, sensul vieţii.

Filosoful pelerin

Alte articole

Calendar ortodox luni 7 iulie 2025. Sfânta Muceniţă Chiriachi, ocrotitoarea tinerelor aflate la necaz. Rugăciunea făcătoare de minuni

Calendar ortodox duminică 6 iulie 2025. Sfântul Sisoe cel Mare, protectorul copiilor. Vindecă în chip miraculos suferinţele celor mici

În Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin ne mărturiseşte lungul său periplu dominat de dorinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Astfel, primul său profesor a fost un filosof stoic, dar care l-a dezamăgit în scurt timp, determinându-l să renunţe la cursurile lui. Stoicul nu îi vorbea absolut deloc despre Dumnezeu, considerând un astfel de subiect inutil. În definitiv şi la urma urmei, ce nevoie mai era să discuţi de Dumnezeu când singurul tău scop în viaţă rămânea păstrarea demnităţii proprii? Sfântul Iustin nu concepea însă existenţa vreunei calităţi nobile fără cunoaşterea Fiinţei Supreme. A plecat aşadar la un aristotelician (peripatetician), care i-a vorbit frumos despre unele lucruri, dar i-a pretins plata lecţiilor în continuare. Cum Sfântul Iustin considera că o eventuală ucenicie în cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate fi achiziţionată cu o plată bănească, l-a părăsit şi pe acesta. A ajuns în preajma unui pitagoreu. Vorbind cu el, acesta l-a întrebat dacă are cunoştinţe de geometrie, astronomie şi muzică. Sfântul Iustin nu poseda o astfel de ştiinţă şi a fost respins de pitagoreu de la urmarea cursurilor sale. Dezamăgit, s-a hotărât să facă o ultimă încercare şi a mers la un platonician proaspăt sosit în oraş. Acesta i-a deschis unele căi, lăsându-l aproape fericit. „Înţelegerea lucrurilor netrupeşti mă încânta foarte mult, iar contemplarea ideilor dădea aripi judecăţii mele. De aceea, socoteam că nu avea să treacă prea multă vreme până să devin înţelept şi, în neghiobia mea, nădăjduiam să văd pe Dumnezeu faţă către faţă; căci acesta este scopul filosofiei lui Platon“ (Dialog cu iudeul Tryfon, II, 1, p.121).

Convertirea la creştinism

În peregrinările sale, Sfântul Iustin pleacă din oraşul natal şi se îndreaptă spre Antiohia. Locul convertirii sale nu se cunoaşte cu siguranţă, tot ceea ce ştim este că s-a petrecut într-o seară, pe malul mării. Sfântul Iustin era absorbit de cugetările filosofice, adânc pătruns într-o meditare asupra doctrinei platoniciene. Din întâmplare, a observat un bătrân care se plimba şi el în zona respectivă. Au intrat în dialog şi bătrânul i-a dovedit zădărnicia fiecărui sistem filosofic pe care Sfântul Iustin încercase să îl abordeze în trecut. Totodată, i-a vorbit de profeţi şi de Mântuitorul Hristos. După această discuţie nu l-a mai întâlnit niciodată. „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi, ca şi de bărbaţii aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură şi aducătoare de folos. În felul acesta şi pentru aceasta sunt filosof“ (Dialog cu iudeul Tryfon, VIII, 1, p.130). Convertirea era încheiată.

Martiriul

Sfântul Iustin a plecat după momentul convertirii la Efes, unde a avut loc dialogul său cu iudeul Tryfon, relatat în scrierea omonimă. Apoi, se îndreaptă spre Roma, unde va deschide prima şcoală filosofică în care se va preda credinţa creştină. Rezonanţa unui astfel de loc nu se lasă mult timp aşteptată şi ucenicii încep să apară, dar se nasc acum şi primele conflicte. Un filosof cinic, Crescens, devine cel mai aprig adversar al Sfântului Iustin, dar este învins într-o dispută directă. Taţian Asirianul îl descrie pe Crescens drept un fals filosof, care iubea mai mult banii decât înţelepciunea. Se ştie că acesta a complotat împotriva Sfântului Iustin, ajungând să îl denunţe autorităţilor romane pentru faptul că este creştin. Oricum, curajul Sfântului Iustin a fost unul ieşit din comun, deoarece a provocat la un dialog deschis filosofia păgână într-o vreme a persecuţiilor. Aşa cum afirmă marele patrolog Stylianos Papadopoulos, Sfântul Iustin a deschis prima şcoală filosofică creştină într-un oraş în care creştinii de regulă se ascundeau de autorităţi pentru a nu fi omorâţi. În anul 165, după denunţul lui Crescens, Sfântul Iustin este decapitat, împreună cu şase ucenici de prefectul roman Rusticus.

Condiţiile primirii Tainei Euharistiei

Una dintre cele mai importante mărturii ale Sfântului Iustin este cea legată de desfăşurarea Sfintei Liturghii în vremea sa. Astfel, el ne-a lăsat două descrieri în acest sens, una a Liturghiei baptismale (unită cu Botezul) şi cealaltă, a Liturghiei obişnuite duminicale. Împărtăşirea nu era efectuată oricum, pentru primirea acesteia fiind necesară îndeplinirea anumitor condiţii. „Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel care crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim aceasta ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru S-a întrupat şi a avut în vederea mântuirii noastre trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele şi trupurile noastre prin schimbare, am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele Acelui Iisus întrupat“ (Apologia I, LXVI, p.94). Condiţiile esenţiale pentru primirea Împărtăşaniei erau: Botezul, credinţa dreaptă şi păzirea poruncilor. Astfel, fiecare creştin era pregătit pentru a se uni cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului. Totodată, Sfântul Iustin atrage atenţia asupra confundării pe care mulţi o făceau cu misterele zeului Mithra, respingând această părere. „Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc şi în misterele lui Mithra, deoarece şi aici, în slujbele care se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva, i se pune înainte pâine şi un pahar cu apă însoţite de unele formule“ (Apologia I, LXVI, p.95).

Filosofia creştină

Filosofia reprezenta pentru Sfântul Iustin mai mult decât o ştiinţă pur teoretică sau o posibilitate de a câştiga faimă şi ucenici. „Filosofia este bunul cel mai mare şi cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalţe până la Dumnezeu şi să ne apropie de El; iar sfinţi cu adevărat sunt numai aceia care-şi deprind mintea cu filosofia“ (Dialog cu iudeul Trifon, II, 1, p.120). Nu se cuvine să lăsăm acest pasaj fără o explicare suplimentară, altfel riscăm să inducem o părere eronată privind gândirea Sfântului Iustin. Astfel, filosofia de care ni se vorbeşte aici nu reprezintă un sistem sau o doctrină anume, ci pur şi simplu o metodă. Este o metodă atât meditativă, cât şi practică, de apropiere a omului de Dumnezeu. Această opinie va fi preluată şi dezvoltată de mai mulţi Sfinţi Părinţi, ajungându-se în cele din urmă la concluzia că orice creştin care păzeşte poruncile evanghelice şi are adevărata iubire de Dumnezeu şi semeni este un filosof. Cum termenul de filosofie se tâlcuieşte prin iubire de înţelepciune, filosoful creştin este cel iubitor de Hristos, Înţelepciunea cea desăvârşită.

Moştenirea spirituală a Sfântului Iustin nu trebuie trecută cu vederea deoarece reprezintă o schimbare paradigmatică a relaţiei dintre filosofia păgână şi credinţa creştină. Mărturia sa reprezintă un act revelator cu conotaţii importante şi actuale înclusiv astăzi. De aceea, Sfântul Iustin se dovedeşte un profet al cărui glas răsună peste veacuri întregi, îndemnându-ne să nu uităm cum trebuie valorificate modelele culturale actuale.

▲ Onoarea martirilor

Sfântul Iustin a fost unul dintre apărătorii cei mai devotaţi ai credinţei creştine, trimiţând două apologii. Una a fost adresată împăratului Antonin, iar cealaltă senatului roman. În cea de-a doua Apologie, Sfântul Iustin argumentează că un creştin nu ar putea să înfrunte moartea cu atât curaj dacă nu ar fi cu adevărat cinstit. Creştinii erau acuzaţi în acel timp de comportamente odioase, cultul mai ales fiind înţeles cu totul greşit. De aceea, Sfântul Iustin se ridică împotriva judecăţii nedrepte şi spune următoarele: „Eu însumi, pe când mă găseam împărtăşind învăţăturile lui Platon, auzind de modul în care creştinii erau defăimaţi şi văzându-i că sunt fără teamă în faţa morţii şi în faţa tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoşătoare, am înţeles că este cu neputinţă ca ei să trăiască în răutate şi pofta plăcerilor. Ce om dedat plăcerilor sau desfrâului care socoteşte un lucru bun să se hrănească din cărnurile omeneşti ar fi în stare să îmbrăţişeze moartea ca să se lipsească de bunurile lui şi nu ar căuta cu tot dinadinsu să se bucure de viaţa prezentă şi să se sustragă magistraţilor, decât să se expună morţii, denunţându-se pe sine însuşi? Dar şi lucrul acesta au căutat să îl săvârşească demonii cei răi, slujindu-se de oamenii cei lispiţi de pietate. Ei au condamnat la moarte pe mai mulţi dintre ai noştri, bazaţi pe calomniile răspândite împotriva noastră şi au supus la chinuri pe servitorii noştri, pe copii şi pe femei, şi, prin chinuri înspăimântătoare, i-au silit să ne impute aceste crime faimoase, pe care, de altfel, ei le săvârşesc pe faţă.“ (Apologia a II-a, XII, p.113)