CALENDAR ORTODOX: Ce sfinţi sărbătorim în Joia Mare. Tradiţii şi obiceiuri

Începând din seara Duminicii Floriilor, în fiecare zi din Săptămâna Mare, până în Vinerea Mare (anul acesta 9-14 aprilie), în biserică se săvârșește slujba Deniilor, care fac cunoscute într-un mod special date din Noul Testament legate de învățătura Mântuitorul sau care evidențiază momente legate de patimile și Jertfa Sa pe cruce. Una dintre aceste zile este Sfânta și Marea Joi, căreia i se mai spune Joia Mare, zi în care se prăznuiesc patru evenimente din Săptămâna Patimilor: spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos, Cina cea de Taină, la care s-a instituit Taina Sfintei Împărtășanii (Euharistia), rugăciunea din gradina Ghetsimani și vinderea Domnului de către Iuda.

13 apr. 2017, 03:11
CALENDAR ORTODOX: Ce sfinţi sărbătorim în Joia Mare. Tradiţii şi obiceiuri

Ortodoxe 
Sfânta și Marea Joi (Denia celor 12 Evanghelii); Sf. Sfințit Mc. Artemon ; Sf. Mc. Elefterie Persul

Greco-catolice 
Sfânta și Marea Joi (Cina cea de taină, Spălarea picioarelor). Sf. papă m. Martin. Cele 12 Evanghelii ale Patimilor Domnului

Romano-catolice 
Joia Sfântă (Cina Domnului) 
Sf. Martin I, pp. m.

La Denia din Sfânta și Marea Joi sunt citite cele 12 Evanghelii ale patimilor și are loc scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.

După citirea primelor cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară, are loc aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar și așezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape”.

Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, și așezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieșirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască și venirea Sa, în istorie, în lume.

Pericopele evanghelice ale slujbei din Joia Mare fac pomenirea Sfintelor, Mântuitoarelor și Înfricoșătoarelor Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, culminând cu răstignirea și moartea Sa pe Cruce. El este Singurul Care Se răstignește pe Sine, fără de păcat fiind, pentru ca noi să fim izbăviți din robia păcatului.

Sfântului Sfințit Mucenic Artemon este pomenit în calendarul creștin ortodox la 13 aprilie.

Sfântul Artemon a trăit în vremea împăratului Dioclețian (284-305), în cetatea Laodiceea, din Asia Mica. Vreme de șaisprezece ani acesta a fost citeț în biserică, vestind credincioșilor Sfintele Scripturi iar, mai pe urmă, timp de treizeci și trei de ani, a fost preot.

Deși era împovărat de ani, n-a avut parte să-și sfârșească viața în tihnă. Astfel, fiind trimis în Laodicea un demnitar imperial cu hotărârea de persecutare a creștinilor, a fost adus la judecată și bătrânul preot, alături de episcopul Sisinie.

Îndemnat să aducă ofrande zeilor și să se lepede de Hristos, Sfântul Artemon a refuzat. A fost supus de către prigonitorii săi la chinuri. Îndurând cu bărbăție tortura, în cele din urmă i s-a tăiat capul (sursa: vol. „Viețile Sfinților”).

În Joia Mare, dimineața, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească. Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă și cusute cu negru, conform site-ului www.crestinortodox.ro. Tot acum se duce la biserică pâine, care va fi sfințită de preot, stropită cu vin și împărțită enoriașilor în noaptea de Înviere. Se spune că din Joia Mare nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se bate toaca. În majoritatea gospodăriilor românești, Joia Mare este ziua dedicată copturilor pascale și înroșirii ouălor, simbol al Sărbătorii Sfintelor Paști. Se spune că ouăle înroșite în această zi nu se strică niciodată.

Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră sau Joimărița. Joimărița sau Joimărica este un personaj întâlnit doar în mitologia românească. Conform site-ului mai sus menționat, a fost, la origini, o zeitate a morții, care supraveghea focurile din Joia Mare, dar ulterior a devenit un personaj justițiar, care-i pedepsește pe cei leneși. Până în această zi, gospodinele trebuie să termine torsul și țesutul de frica Joimăriței. Personajul este întruchipat, simbolic, de o femeie urâtă și puternică, deghizată într-o vrăjitoare rea, care poartă cu ea o serie de instrumente: o găleată cu jăratic, un clește, un ciocan, un cuțit, un vătrai, un sac cu cenușă etc. Ea le arde degetele și mâinile fetelor leneșe, le pârlește părul și unghiile și dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.

Se spune că Joimărița vine să vadă ce a lucrat fiecare. Nici bărbații nu scapă de pedepse, dacă au fost leneși și gospodăria nu arată așa cum ar trebui. În cazul în care Joimărița găsește pe cineva dormind, acela va fi leneș tot anul. În unele zone, o femeie bătrână merge pe la casele cu fete tinere pentru a îndeplini tradiția, dar în alte zone, cete de copii, unși pe față cu negreală, merg să le îndemne pe fete la lucru: „Câlții / Mâlții / Toarse câlții; / Ori i-ai tors, / Ori i-ai ros. / Scoate țolul să ți-l văz! / Și de-l ai, / Să te-nduri și să ne dai / Cele ouă-ncondeiate / De acolo din covate”. Pentru a scăpa de pedeapsă, gazdele trebuie să le dea copiilor ouă.

O altă formă de manifestare a Joimăriței o reprezintă strigăturile peste sat. Originar din zona Ardealului, acest obicei era, de fapt, o denunțare satirică a abaterilor din anul anterior, cu un important rol moralizator.

Seara, credincioșii merg la biserică pentru a participa la slujba celor 12 Evanghelii. În tradiția populară, se crede că fetele trebuie să-și pună 12 dorințe pe un fir de ață, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie citită de preot. După Înviere, se dezleagă cele 12 noduri pentru ca dorința să se împlinească, iar ața se pune sub pernă și tinerele își vor visa, astfel, ursitul. În sudul țării se păstrează și obiceiul ca bunicile să spele picioarele copiilor din familie.

Tradiţia ouălor roşii

Legendele creștine leagă simbolul ouălor roșii de patimile lui Iisus. Astfel, una dintre ipotezele care ar putea să stea la originea acestei datini ar fi aceea conform căreia Maica Domnului, venind să-și vadă Fiul răstignit, a adus niște ouă într-un coș, pe care l-a așezat sub cruce, iar acestea s-au înroșit cu sângele Domnului. De asemenea, atunci când Iisus Hristos a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roșii. Totodată, conform site-ului www.biserica.org, se povestește că, după ce Iisus a fost răstignit, fariseii au făcut un ospăț de bucurie, iar unul dintre ei ar fi spus: ”Când va învia cocoșul pe care-l mâncăm și ouăle fierte vor deveni roșii, atunci va învia și Iisus”. Și pe dată ouăle s-au făcut roșii, iar cocoșul a început să bată din aripi.

Cu multe secole înainte de Hristos, exista obiceiul de a oferi în dar ouă colorate, la marile sărbători, îndeosebi la cele de înnoire a timpului. Oul este el însuși generator de viață, un simbol al regenerării, al purificării, al veșniciei.

Înroșirea ouălor de Paști se face în Joia Mare, existând credința că ouăle fierte și înroșite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodată. Potrivit site-ului www.crestinortodox.ro, culoarea roșie reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar îndeosebi sângele lui Iisus vărsat pentru mântuirea lumii. La noi însă, de Paști, ouăle nu se vopsesc doar în roșu, ci și în alte culori (galben, verde, albastru), vestind bucuria primăverii. Mai mult decât atât, în unele zone, îndeosebi în Bucovina, se păstrează tradiția încondeierii ouălor, devenită în timp o adevărată artă, executată cu măiestrie de artiști populari. Ouăle încondeiate se mai numesc și „ouă muncite”, dedicând astfel efortul depus pentru desăvârșirea lor patimilor îndurate de Iisus Hristos pentru lume.

Încondeierea ouălor se realizează folosind tehnici speciale și constă în aplicarea unor desene deosebite, în motive geometrice sau reprezentând plante, animale ori diferite simboluri astrale. Astfel, pe ele regăsim frunze, brazi, flori de măceș, grâu, pești, coarne de cerb, steaua magilor, crucea Paștelui și chiar icoane pictate. De asemenea, se mai încondeiază ouă cu motive tradiționale de pe cămășile populare. 

De obicei, se folosesc trei-patru culori: roșu, care simbolizează soarele, focul și dragostea; negru, care simbolizează eternitatea, statornicia, dar și suferințele Domnului Iisus Hristos pe cruce; galben — lumina, bogăția recoltelor, tinerețea; verde — forța naturii, rodnicie, speranță și albastru — sănătate, seninul cerului. Pentru a realiza ouă decorative de Paști, în Vrancea și la Putna Sucevei se folosesc vopsele în relief, în Bucovina se aplică mărgele, în Neamț se fac ouă decorative din lemn, iar în Harghita, se fac ouă din lut. De asemenea, pentru încondeierea ouălor, în unele părți ale țării se folosesc ouă fierte, iar în alte zone — ouă golite de conținut.

Odinioară, se foloseau plante pentru obținerea acestor culori, dar în zilele noastre se folosesc mai mult vopseluri chimice. Cu toate acestea, unele gospodine păstrează încă rețetele străvechi pentru prepararea culorilor vegetale, obținute din plante culese din vreme și lăsate la uscat. Astfel, culoarea roșie se poate obține din cojile de ceapă roșie, din frunzele mărului pădureț sau din sovârf, galbenul se obține din flori de tei sau frunze de mesteacăn, albastrul — din viorele, iar pentru verde se folosește răchițica. 

Meșterii populari găsesc o diferență foarte mare între cele două tipuri de vopseluri, căci cele vegetale, prin căldura lor, conferă oului o amprentă estetică deosebită. Totodată, aceștia pun mare preț pe atmosfera de liniște, înțelegere, calm și bunătate, atât de necesară în timpul încondeierii, fiindcă această tehnică cere răbdare și este una foarte dificilă.

În noaptea de Înviere, gospodinele duc la biserică un coș cu ouă roșii, pască și cozonac, care urmează să fie sfințite de preot. După slujbă și în zilele care urmează, se obișnuiește să se ciocnească ouăle, după un ritual anume. Astfel, ca regulă generală, cel mai vârstnic bărbat de la masă este primul care ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de un comesean, rostind formula ”Hristos a Înviat!”, la care se răspunde cu: ”Adevărat a Înviat!”. Oul a cărui coajă a plesnit este oferit celui care l-a spart.

În Transilvania, la începutul mesei, capul familiei jertfește un ou slujit la slujba din noaptea Învierii, îl curăță și îl împarte tuturor membrilor familiei, spre a fi mâncat sacramental, potrivit celor consemnate de Ion Ghinoiu, în ”Obiceiuri populare de peste an”. Cojile ouălor sunt aruncate fie pe pământ, pentru fertilizarea holdelor, fie pe apele curgătoare, pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Paștele. Ciocnitul ouălor simbolizează jertfa Domnului Iisus Hristos și este permis numai după noaptea de Înviere și până la Înălțare.