Una dintre sesizări a vizat dispozițiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevede că „judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu”.

„În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că este neconstituțională soluția legislativă (…) care permite luarea măsurii arestului la domiciliu în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. (…) Curtea a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate”, se precizează într-un comunicat emis de CCR.

Alte Articole

Clipe de coșmar trăite de Ramona Olaru în Egipt! Și-a pierdut ...

Ion Iliescu ar putea fi audiat la domiciliu în Dosarul Mineriadei. ...

CSM analizează propunerea Inspecției Judiciare de suspendare ...

CCR mai menționează că s-a pronunțat în repetate rânduri asupra naturii măsurilor preventive a arestului preventiv și arestului la domiciliu, statuând că ambele sunt privative de libertate. În opinia judecătorilor constituționali, stabilirea naturii arestului la domiciliu în sensul că este o măsură preventivă privativă de libertate determină necesitatea ca acesta să fie însoțit de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul arestului preventiv.

„Din această perspectivă, Curtea a stabilit că interdicția dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate se constituie într-o garanție ce însoțește măsurile preventive privative de libertate. Astfel, prin reglementarea diferită a arestului la domiciliu față de arestul preventiv, (…) legiuitorul și-a îndeplinit obligația constituțională de a reglementa garanțiile ce trebuie să însoțească măsurile preventive privative de libertate doar în ceea ce privește arestul preventiv, iar nu și în ceea ce privește arestul la domiciliu, deși și acesta din urmă, prin natura sa de măsură preventivă privativă de libertate, trebuie să fie însoțit de aceleași garanții ca și arestul preventiv”, se mai arată în comunicat.

CCR a mai admis, cu unanimitate de voturi, excepția de neconstituționalitate a unor articole din Codul de procedură penală referitoare la reglementarea căii de atac a revizuirii.

„Curtea a constatat că dispozițiile art.453 alin.(3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin.(1) lit.a), precum și dispozițiile art.453 alin.(4) teza întâi din Codul de procedură penală — cu privire la soluția legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut de art.453 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală — sunt de natură să înfrângă, în principal, egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție. De asemenea, ca și consecință a constatării neconstituționalității acestor texte de lege, soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.457 alin.(2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art.453 alin.(1) lit.a), este de natură a aduce atingere, în principal, egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție”, se precizează în comunicat.

CCR a admis și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.213 alin.(2) din Codul de procedură penală, care prevede că judecătorul de drepturi și libertăți sesizat fixează termen de soluționare în camera de consiliu și dispune citarea inculpatului.

În urma deliberărilor, excepția de neconstituționalitate a fost admisă cu unanimitate de voturi, constatându-se că dispozițiile respective sunt constituționale în măsura în care soluționarea plângerii împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art.204 alin.(4), care prevede că o contestație formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.

Judecătorii au apreciat că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă care poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, precum libera circulație, viața intimă, întrunirile, munca sau libertatea economică.

„Curtea a reținut că, în cazul formulării unei plângeri împotriva ordonanței procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, legiuitorul nu a reglementat un termen cert de soluționare a acesteia, așa cum a reglementat în cazul soluționării contestației împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurii controlului judiciar de către judecător (fie el judecător de drepturi și libertăți, de cameră preliminară sau instanță de judecată). Prin modul cum a înțeles să reglementeze soluționarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuție însăși efectivitatea acestei căi de atac”, se arată în comunicatul CCR.

Curtea a respins, în schimb, excepția de neconstituționalitate a unui alt articol, care prevede că „în cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depășească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani”.