Un obicei al nopţii dintre ani este cel al sărutului sub vâsc, planta sacră în tradiţia multor popoare păgâne. Vâscul este simbolul iernii şi al sărbătorilor de iarnă iar obiceiul sărutului sub vâsc aparţine scandinavilor, care asociau vâscul cu zeiţa dragostei.

Vâscul, cunoscut şi sub numele „creanga de aur”, are o semnificaţie deosebită în folclorul european. În tradiţia românească şi nu numai, în preajma sărbătorilor de iarnă, planta magică cu bobiţe sidefii este un prilej pentru oameni să se sărute.

Alte Articole

Jador a vorbit despre relația secretă cu Andreea Bălan: „Pentru ...

Rețeta Sandei Marin pentru cele mai bune sarmale de post cu ...

Oana Zăvoranu vrea să facă bani, așa că vinde lucruri din ...

În România, sărutatul persoanei iubite sub vâsc, în preajma sărbătorilor, „asigură” fericirea în dragoste îndrăgostiţilor, conform credinţei populare. Cu toate că este un obicei tradiţional popular, mulţi au uitat de unde se trage, mai exact, acest rit.

Potrivit legendelor nordice, există o asociere clară între vâsc şi dragoste. Această asociere se datorează poveştii tânărului zeu Baldur, zeul luminii şi al purităţii, fiul puternicei zeiţe Frigg şi a soţului său, Odin. Deşi Baldur era adorat de toată lumea, Frigg, cea care cunoştea destinele tuturor, dar nu avea voie să dezvăluie nimic nimănui, a început să aibă premoniţii despre iminenta moarte a fiului său. În încercarea de a-şi potoli temerile, aceasta adunat toate creaturile pământului şi le-a pus să jure că nu-l vor răni niciodată pe tânărul zeu, mai puţin pe vâsc, considerându-l neînsemnat. Intrigaţi de invincibilitatea lui Baldur, ceilalţi zei l-au supus pe tânărul zeu unui număr de probe, aruncând în el cu diverse arme şi alte obiecte grele. Însă zeul Loki, cel mai viclean dintre zei, a devenit invidios pe puterea tânărului.

Transformat în femeie, Loki află care este punctual slab al lui Baldur, vâscul, pe care Frigg nu l-a considerat un pericol. Astfel, Loki confecţionează o suliţă din lemn de vâsc şi i-o dă lui Hod,fratelui orb al lui Baldur. Când Hod aruncă suliţa spre Baldur, tânărul zeu cade mort a pământ, îndeplinind profeţia mamei sale. Distrusă de moartea fiului său, zeiţa Frigg a început să plângă cu lacrimi amare, deasupra trupului neînsufleţit al acestuia, iar lacrimile sale s-au transformat în „perluţe” de vâsc, îmbogăţind crenguţa plantei care i-a ucis fiul. Legenda are, însă, două finaluri posibile. Într-unul dintre acestea, Frigg iartă vâscul şi spune că acesta ar trebui să fie un simbol pentru pace şi iubire. În celălalt, Baldur învie datorită lacrimilor mamei sale, arătând cât de mare este puterea dragostei.