Cercetătorii au aflat ce ar putea produce cutremurele de mare adâncime

Seismul cu magnitudinea de 8,3 grade s-a produs la 24 mai 2013, în Marea Okhotsk, la mare adâncime în mantaua terestră. Acest eveniment seismic, descris în ultimul număr al revistei Science, rămâne un mister pentru că oamenii de ştiinţă încă nu pot înţelege pe de-a-ntregul cum este posibilă producerea unor seisme atât de puternice la adâncimi atât de mari, scrie Agerpres.

„Este cel mai mare eveniment seismic cunoscut, de acest fel”, susţine unul dintre co-autorii studiului, Thorne Lay, seismolog la Universitatea California din Santa Cruz. „Este foarte similar cu cutremurele produse la suprafaţă, deşi epicentrul său a fost la o adâncime de 600 de kilometri. Ne este extrem de greu să înţelegem cum se poate produce un seism la o astfel de adâncime, în condiţii de presiune extremă”.

Seismul din Marea Okhotsk s-a produs la adâncimea de aproximativ 609 kilometri, în zona unei fisuri apărute acolo unde Placa Pacificului pătrunde în mantă – stratul de roci plastice fierbinţi aflat sub crustă. Deşi s-a produs la o adâncime enormă, seismul a fost simţit de oameni din Rusia, dar din fericire nu s-au înregistrat victime şi nici pagube materiale.

Urmărește-ne în Discover

Adaugă-ne ca sursă preferată

Prin analiza datelor seismologice globale, cercetătorii au ajuns la concluzia că este vorba de cel mai mare seism de adâncime înregistrat vreodată. Un alt mare cutremur de adâncime s-a produs în Bolivia în 1994 şi, deşi a avut aceeaşi magnitudine, a eliberat mai puţină energie.

Alte articole

Cutremur de peste 3 grade în Vrancea. În ce orașe a fost simțit

Cutremur în România. Ce magnitudine a avut seismul produs vineri în Vrancea

Unda seismică s-a propagat cu viteza extraordinară de aproximativ 14.400 de km/h. „Fisura s-a propagat ca şi cum ai sparge un pahar din sticlă. Nu ştim cum a fost posibil aşa ceva, dat fiind condiţiile de presiune uriaşă din zona epicentrului”, a comentat Thorne Lay.

Una dintre ipoteze susţine că apa sau dioxidul de carbon lichid s-au scurs în fisură, lubrificând-o, şi permiţând astfel celor două straturi de roci să alunece unul peste celălalt mult mai rapid. Această ipoteză are însă un punct nevralgic în faptul că este greu de imaginat cum apa în stare lichidă ar fi ajuns să se infiltreze la adâncimi atât de mari unde condiţiile de temperatură şi presiune sunt extreme.

„Ar putea fi alte surse de fluide pe care nu le cunoaştem”, a mai adăugat Lay.

O altă ipoteză susţine că ar fi posibil ca principalul tip de rocă din această zonă a mantalei, denumită olivină, trece printr-o transformare minerală din cauza presiunii enorme la care este supusă, transformare ce apoi declanşează alunecarea dintre straturi de roci diferite.

Într-un alt articol publicat în acelaşi număr al revistei Science oamenii de ştiinţă analizează această ipoteză conform căreia transformarea mineralelor este principala cauză declanşatoare a cutremurelor de adâncime.

În acest studiu cercetătorii au supus o mică bucată de olivină, de câţiva milimetri, la o presiune de 50.000 de ori mai mare decât cea atmosferică – presiune echivalentă celei din mantaua Pământului. În aceste condiţii olivina s-a transformat într-o structură cristalină diferită denumită spinel şi propagă unde (una dintre cele două tipuri principale de unde generate de cutremur) care se deplasează extrem de repede.

„Acestea se propagau suficient de rapid încât să poată emite ultrasunete”, a adăugat şi Alexandre Schubnel, co-autor al acestui studiu. Schubnel este specialist în materiale la Centrul Naţional pentru Cercetări Ştiinţifice din Franţa. Aceste unde au proprietăţi similare cu cele depistate în cazul cutremurelor de adâncime, a mai explicat el.

Oamenii de ştiinţă susţin însă că este nevoie, în continuare, de mai multe studii în acest domeniu, pentru a dezvălui misterul producerii cutremurelor de adâncime.