Chestiunea kazahă: Pierde sau câştigă România?

În 2003, Adrian Năstase dădea o lege care s-a potrivit ca o mănuşă pe mâna lui Dinu Patriciu, boss-ul de la acea vreme al Rompetrol. Printr-o schemă ingenioasă la acea dată, datorii de 570 de milioane de euro ale rafinăriei Petromidia către stat erau converite în obligaţiuni în favoarea statului român, scadente peste şapte ani şi purtătoare de dobândă. Până aici, nimic foarte suspect, mai ales că Petromidia, rafinărie care ar fi putut să aibă soarta defunctei RAFO, furată de o veche gaşcă pesederistă şi aruncată în faliment chiar şi cu datoriile bugetare tăiate, a fost re-pusă pe picioare şi a devenit un important jucător pe piaţă. Ingeniozitatea schemei făcută cadou de Năstase lui Patriciu apare din altă parte: dacă Rompetrol nu răscumpăra la scadenţă obligaţiunile, ele se transformau automat în acţiuni ale statului la rafinărie şi, în plus, Rompetrolul lui Patriciu avea deplina libertate să răscumpere exact cât vrea pentru a rămâne şi cu bani şi cu pachetul majoritar la rafinărie. Dura lex, sed lex!

Năstase e acum în puşcărie, iar Rompetrolul, cu Petromidia cu tot, e la KazMunaiGas (KMG), care i-a dat lui Patriciu 1,8 miliarde pe tot grupul petrolier. A venit anul 2010, când kazahii au făcut exact ce trebuie: au dat doar 54 de milioane de euro înapoi, şi au păstrat şi pachetul de acţiuni la rafinărie. Perfect legal, au zis ei! Guvernul a dat din colţ în colţ, Băsescu a dat din coate prin Kazahstan, dar realitatea din justiţie e că statul pierde pe bandă toate procesele cu Rompetrol şi chiar Guvernul a cerut o rezolvare pe cale amiabilă a acestei poveşti, cu câteva zile înainte de un recurs decisiv. Povestea, care are şi o mică doză de umor negru, o puteţi citi aici.

Din punct de vedere legal, statul nu prea ar mai avea dreptul să ia nimic de la kazahi, pur şi simplu pentru că aşa a dat Adrian Năstase legea. În paranteză spus, Rompetrol a plătit dobânzi de 250 de milioane de dolari statului, între 2003 şi 2010, la care era obligată, deci şi-a onorat partea din contract. Totuşi, spiritele s-au încins, inclusiv la nivelele înalte ale politicii şi diplomaţiei: românii cer banii indiferent de cele scrise în legea dată de Năstase iar kazahii, care nu au nici un interes să-şi pună în cap un stat membru al UE, piaţă pe care vor să o penetreze după ce au deschis uşa la noi, au zis da, mai dăm ceva, ne înţelegem, dar nu putem da jumătate de miliard de euro odată, mai bine închidem rafinăria!

Guvernul s-a înţeles în final amiabil cu kazahii. Detaliile înţelegerii încă nu se ştiu, se ştie doar că s-a ajuns la o înţelegere. Pe surse, a ieşit informaţia că bugetul României ar primi 200 de milioane de dolari, iar statul ar rămâne şi cu 18% din rafinărie. Ceea ce e mai bine, evident, decât nimic! Kazahii au mai anunţat investiţii de 750 de milioane de dolari în România, în zece ani. Premierul Ponta a plusat, cerând un miliard.

Pe de altă parte, ce-ar fi, totuşi, dacă bătaia de uzură prin justiţie ar continua la nesfârşit (s-au deschis 40 de procese în această chestiune, majoritatea pierdute de stat) diplomaţia ar eşua iar kazahii, in extremis, ar închide rafinăria, care a ajuns să fie cea mai mare din România după ce au pompat în ea alte câteva sute de milioane de dolari? Mai ales că la tăiat fabrici suntem experţi: dacă Ceauşescu ne-a lăsat cu zece rafinării, acum au mai rămas doar trei!

S-ar întâmpla cam aşa: 2.800 de oameni ar pleca acasa, direct, iar bugetul ar pierde 1,2 miliarde de dolari, taxe plătite anual de Petromidia. Kazahii ar păstra doar reţeaua de retail pe care, la limită, ar alimenta-o cu benzină şi motorină rafinate la alţii. Işi permit, pentru că stau pe o mare de petrol, iar capacitatea de rafinare din zona noastră este de mult excedentară-ruşii de la Lukoil merg la Burgas, în Bulgaria, la jumătate din capacitate, de exemplu. România ar deveni, din exportator net, un importator net de carburanţi. Este doar un scenariu, evident! Dar trebuie ţinut cont şi de el atunci când se calculează eventualele prejudiciile aduse României.