Baciului Ion îi străluceau ochii. Stăteam aparte, lângă băciţa Cecilia, şi numai ce-o auzim: „Tare îl mai iubesc pe baciu’ animalele. Acu’ ceva vreme, când a stat în spital câteva săptămâni, animalele – şi oile, şi câinii, şi măgarul – toate i-au dus dorul. Să fi văzut cum au venit în jurul lui când l-au văzut din nou”. Baciul Ion Istrate de la Vlădeni a fost la un capăt de moarte, după ce a încercat să-şi salveze un câine din braţele ursului. Câinele apăra oile de jivină. Om şi animal şi-au unit forţele ca să dovedească intrusul. Baciul a rămas beteag la picior, după întâmplarea aceea. Dar nici o clipă cât a fost în spital nu s-a gândit să renunţe la ciobănit. D’apoi, cum să facă asta, când viaţa lu din asta-i făcută, din munca la stână, din mulsul oilor, din frământatul brânzei… Acum, cât am stat noi de vorbă, oile s-au mai depărtat de baci. El le priveşte depărtându-se, după care scoate din nou sunetul acela, de chemare… Şi întinde o mână. Una dintre mioare îl aude şi se întoarce la mâna lui întinsă, aşa cum ar veni un câine căruia îi întinzi un coltuc de pâine…