Copiii, victime ale abuzurilor. Psihoterapeut: Încă trăim în ţara în care o palmă la fund nu poate decât să îl ambiţioneze pe copil

Deși 75% dintre sesizările diverșilor profesioniști către instituțiile cu responsabilități în domeniul protecției copilului, au fost confirmate, la fel ca 58% dintre cele ale persoanelor fizice, 68% din cele ale copiilor și 73% din autosesizările DGASPC, abuzul asupra copilului trece de multe ori nu atât neobservat, cât neraportat.

Cine trebuie să sesizeze abuzul și ce fac mai departe toți actorii implicați în sistem – servicii sociale, medicale și de sănătate mintală, instituții responsabile cu aplicarea legii, servicii educaționale?

Prin descrierea traseului copilului-victimă, cercetarea realizată de Organizația Salvați Copiii și-a propus să identifice categoriile de specialiști implicați „de facto” în identificarea cazurilor de abuz, neglijare sau exploatare și a modului în care aceștia colaborează în referirea cazurilor, iar, pe de altă parte, diferitele aspecte vulnerabile în relația dintre acești specialiști și posibile soluții de adresare a acestora.

Unde apare abuzul asupra copilului

Alte articole

Irina Columbeanu, dezvăluiri despre relația cu mama sa. Monica Gabor a născut recent un băiețel: „Ne-am creat o viață mai privată”

Cum arată Ana Porgras la aproape o lună de când a născut. Fosta concurentă de la Survivor este mamă de băiat

Datele culese de la specialiști arată că:

familia (de proveniență sau extinsă) reprezintă mediul în care apar cele mai multe cazuri de abuz împotriva copilului (90%). Aici apare și așa-numitul „abuz invizibil”, nereclamat și dificil de identificat de instituțiile de protecție a copilului.

20% dintre responsabilii din sistem identifică mediul școlar ca fiind locul unde se desfășoară în mod frecvent abuzuri.

Anumite tipuri de abuz, în special abuzul sexual și exploatarea prin muncă, sunt identificate majoritar în cadrul „altor instituții sociale„, însă este imposibil de precizat care sunt acestea, datele colectate în acest moment la nivel național nemenționând acest lucru.

Abuzul, pe grupe de vârstă

0-3 ani. În cazul copiilor cu vârsta sub trei ani, neglijarea, voluntară sau involuntară, este identificată ca fiind principala formă de violență asupra copilului.

În această categorie de vârstă sunt raportate de asemenea accidente urmare a lipsei de supraveghere parentală, precum și agravări ale stării de sănătate a copiilor, urmare a refuzului tratamentului medical din considerente religioase. Profesioniștii din domeniul medical subscriu fenomenului de neglijare din perspectiva dreptului la sănătate, refuzul vaccinării.

3-6 ani. În cadrul acestei categorii de vârstă sunt menționate cazuri de abuz sexual împotriva copiilor și de abuz fizic grav.

6-11 ani. După vârsta de 6 ani, când majoritatea copiilor intră în colectivitate, apare o diversificare atât a mediilor potențial abuzive, dar și a tipurilor de abuz.

Abuzul fizic ușor și abuzul emoțional sunt tolerate social chiar și în contexte sociale/ spații publice, fără a fi reclamate. Mai mult decât atât, dacă aceste forme de abuz sunt manifestate în mediul familial, toleranța socială crește și mai mult: „cum nu-mi place mie să se bage cineva în familia mea, așa nu mă bag nici eu”.

„Din păcate, nu este vorba doare despre sincopele unui sistem tehnic de identificare și raportare a victimei, ci și de o anumită pasivitate, chiar rezistență culturală. Încă trăim în țara în care o palmă la fund nu poate decât să îl ambiționeze pe copil, nu-i așa?, și în care abuzul emoțional este atât de insiduos, încât e foarte greu de corectat”, spune Diana Stănculeanu, psihoterapeut Salvați Copiii România.

Frecvența tipurilor de abuz la copilul de vârstă mică

79% dintre specialiștii intervievați în demersul de investigare identifică neglijarea ca fiind cea mai frecventă formă de abuz în rândul copiilor cu vârsta mai mică de 11 ani.

Abuzul emoțional este considerat de aproximativ două treimi dintre profesioniștii intervievați ca fiind a doua cea mai frecventă formă de abuz în cazul copiilor cu vârsta sub 11 ani.

Aproape jumătate din respondenți consideră că abuzul fizic afectează în mod deosebit, din perspectiva frecvenței, copiii cu vârsta sub 11 ani. Aceștia apreciază că, în majoritatea cazurilor vorbim de un abuz fizic ușor (pălmuire, tras de urechi, tras de perciuni), care apare majoritar în familie, fiind generat de „o cultură a violenței, a educației prin violență”.

Astfel, abuzul fizic devine tolerat social, încurajat uneori sau definit ca „metodă educațională”. Totodată, acest tip de abuz, cel fizic ușor, nu este decât marginal reclamat, fiind parte a „abuzului invizibil”.

3% dintre respondenți afirmă că întâlnesc foarte des infracțiuni contra vieții sexuale (viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupție sexuală, incest). O parte a experților intervievați atrag atenția că unele abuzuri sexuale pot trece neobservate / neidentificate, copiii nefiind crezuți, sau pot fi ascunse, „de rușine”, de părinți.

Traseul copilului- victimă în sistem

Jumătate dintre profesioniștii care interacționează preponderent cu potențiale victime ale violenței, mai ales cu copii de vârstă mică, respectiv medici de familie, medici pediatri, medici școlari, cadre didactice și persoane din conducerea unităților de învățământ, nu au beneficiat de formare profesională în domeniul recunoașterii și identificării copiilor victime ale abuzului, precum și a prevederilor legale în vigoare.

În ceea ce privește consilierii școlari, aceștia, deși au accesat informații de specialitate pe tema recunoaşterii și identificării unui copil cu suspiciune de abuz/ neglijare, se confruntă cu dificultăți în identificarea situațiilor de violență, mai ales a celor din afara mediului școlar, în principal din cauza numărului mare de elevi alocat unui consilier școlar (aproximativ un consilier la 800 de copii), necesității acordului părintelui pentru a discuta individual cu copilul, neidentificării la clasă a cazurilor de abuz, mai ales în cazul abuzului fizic ușor sau a celui emoțional.

„Pe lângă faptul că acestui copil i s-a întâmplat ceva rău, că îi este frică, el rămâne singur, pe parcursul acestui proces în care adulții responsabili trebuie să intervină și să îl pună la adăpost. Traumei inițiale, așadar, i se adaugă acum trauma de a nu fi ajutat, de a nu fi salvat de cei mari, cei care ar trebui să îl protejeze. Tocmai de aceea am vrut să aflăm unde sunt verigile vulnerabile în sistemul de raportare a abuzului asupra copilului mic, pentru a putea interveni”, spune Gabriela Alexandrescu, Președinte Executiv Salvați Copiii România.

„Noi toți suntem parte a sistemului de identificare și referire. Actele normative nu sunt cunoscute însă, legea nu este citită. Aspectele legislative trebuie transpuse în fișele de post pentru ca sistemul să funcționeze”, spune Adina Codreș, consilier superior în cadrul Autorității Naționale cu privire la Drepturile Copilului și Adopție. 

Mai mult, se remarcă o lipsă acută a serviciilor de asistență și consiliere psihologică pentru victimă și agresor în cazul comunităților defavorizate, mai ales în cazul celor din mediul rural.

Serviciile oferite în caz urgență în situații grave de violență în familie sunt și ele insuficiente, iar colaborarea dintre autoritățile implicate este ,defectuoasă.

În ceea ce privește serviciile pentru agresor, deși acesta poate beneficia de consiliere psihologică, în baza unei hotărâri judecătorești, niciunul dintre participanții implicați în eșantionul de cercetare nu a fost în măsură să exemplifice un caz în care agresorul să fi beneficiat de servicii dedicate.