Cornet, „mănăstirea pe sub care trece trenul”, fostă „vamă” a ortodoxismului din Ţara Românească

Ţara Loviştei are una dintre cele mai frumoase bijuterii monahale, o mănăstire de munte construită în urmă cu aproape patru secole, într-o zonă unde cresc mai puţin cunoscutele fructe de pădure numite coarne, potrivit Agerpres.

Mănăstirea Cornet sau mănăstirea Loviştei, cel mai nordic lăcaş de cult din zestrea de mănăstiri de patrimoniu din judeţul Vâlcea, are însă o particularitate pe care puţini o cunosc şi care i-a determinat pe mulţi să o numească drept „biserica de deasupra trenului”. Biserica cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, edificiu reprezentativ al arhitecturii secolului al XVII-lea, a fost ridicată în 1666 de vornicul Mareş Băjescu şi a fost iniţial pictată prin grija ctitorului său. În 1761, altarul a fost repictat prin contribuţia jupânului Alexe, căpitan pentru Loviştea, meşteri zugravi fiind Mihai, Radu din Târgovişte şi Iordache. Din ansamblul de la sfârşitul secolului al XVII-lea se păstrează în formă originală biserica, foişorul din colţul de sud-est şi parţial zidul de incintă.

Mănăstirea este aşezată pe Valea Oltului, în apropierea graniţei vechi dintre Imperiul Habsburgic şi Ţara Românească, reprezentând de altfel ultimul bastion al ortodoxismului din acea vreme. Locul ales pentru a fi construit a fost o stâncă masivă care cobora din Munţii Lotrului până în albia râului Olt. De aici drumul comercial care lega cele două ţări se bifurca, o parte mergea spre Perişani – Curtea de Argeş şi o parte abruptă şi extrem de periculoasă urma cursul Oltului până la Călimăneşti.

„Cornetu era vama ortodoxismului, ultima biserică fortificată a Ţării Româneşti, o redută care însă de-a lungul existenţei s-a confruntat cu mai multe probleme care efectiv puteau duce la dispariţia ei efectivă”, după cum a declarat Ligia Rizea, fost consultant pe probleme de patrimoniu în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură.

În istoria sa, mănăstirea Cornet a înregistrat mai multe situaţii de criză. Astfel, în anul 1808, schitul a fost distrus şi refăcut în anul 1835. Biserica aflată pe hotar era probabil cel mai vânat loc pentru cuceritorii habsburgi pe care îi încurca această fortăreaţă a ortodoxismului, în încercarea lor de a cuceri, prin credinţă, comunităţile de păstori situate în nordul judeţului Vâlcea. În perioada 1864-1925, biserica a fost administrată de către Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti care în 1885 finanţează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei şi icoanele de lemn. Tot instituţia care patronează schitul în cooperare cu Direcţia Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei şi altarul dărâmate de obuze de artilerie în timpul luptelor din anul 1916. Dar până în Primul Război Mondial, mănăstirea Cornet traversează cel mai critic moment din existenţa sa. În anul 1897 a fost elaborat proiectul construcţiei căii ferate Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului şi din păcate în zona Racoviţa-Cornetu, dată fiind îngustimea Văii Oltului, firul căii trecea fix prin locul mănăstirii. Astfel, potrivit acestui proiect, stânca ar fi urmat să fie dinamitată iar mănăstirea implicit desfiinţată. Doi ani au durat discuţiile pentru a se găsi o soluţie. O alternativă era ca antreprenorul căii ferate să finanţeze strămutarea acestui lăcaş de cult, lucru care era destul destul de costisitor. În cele din urmă soluţia a venit din rândul clerului care a înaintat o propunere care viza construcţia unui tunel în stâncă chiar pe sub mănăstire. După analizele tehnice a fost acceptată această soluţie care însă prezenta şi ea o serie de riscuri, lucrările de foraj nu trebuiau să afecteze structura de rezistenţa a edificiului vechi de 300 de ani. În 1898, corpurile de chilii de pe latura de vest au fost demolate totuşi şi s-a construit, pe sub mănăstire, un tunel, actualmente înscris la rândul său în lista monumentelor tehnice protejate.

Problemele mănăstirii nu se termină însă aici. În 1916, în timpul primului război mondial, Valea Oltului a fost unul dintre cele mai feroce teatre de luptă iar biserica se afla exact la mijlocul frontului între trupele generalului Praporgescu şi armata germană. Cupola bisericii şi o parte din altar au fost bombardate cu tunul, fiind renovate între anii 1923 – 1925.

Ultima încercare la care a fost supusă mănăstirea a fost în anii ’80, odată cu planul de amenajare hidrotehnică a Oltului, când autorităţile au propus demolarea acesteia. Hidrocentrala Cornet, care era propusă în aval de mănăstire însă, a fost regândită şi în cele din urmă această construcţie a fost ridicată în amonte, iar mănăstirea a scăpat şi de această dată. „Pelerinii care doresc să se reculeagă la mănăstirea de deasupra trenului pot însă şi admira lucrarea monumentală. Este vorba despre tunelul din stâncă executat în 1898. Tunelul de cale ferată aparţine tronsonului feroviar Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului, realizat sub conducerea inginerului Mihail Râmniceanu, reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române. Realizarea tronsonului de cale ferată Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului a fost o reuşită tehnică remarcabilă a timpului său, soluţiile constructive trebuind să facă faţă dificultăţilor naturale pe care le ridica străbaterea Defileului Oltului, arteră de circulaţie deschisă transportului modern începând cu anul 1722, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia. Întregul ansamblu este proiectat şi realizat cu acurateţe tehnică şi un deosebit simţ arhitectonic”, a adăugat Ligia Rizea.