Cristi Borcea, ţinta unui atac devastator: „L-am urât şi detestat pe măscăriciul ăsta analfabet! Mi-am dorit să i se înfunde”

Imediat după anunțul condamnării lui Borcea, fostul acţionar de la Dinamo a fost ţinta unui atac dur din partea Mihaelei Nunweiller, fiica lui Lică Nunweiller (decedat în noiembrie 2013), fostă glorie a lui Dinamo umilită de Borcea în urmă cu mai mulți ani.

Aceasta a postat pe Facebook următorul mesaj, devastator la adresa lui Borcea: „Ultima dată când tatăl meu cât o minune a mers pe stadionul Dinamo (eu l-am însoțit atunci), invitat fiind, împreună cu fratele lui Nelu, de un fost conducător al clubului la tribuna oficială pentru nu știu ce meci important, Borcea a considerat să ne alunge de acolo ca pe niște câini pripășiți, după ce abia ne așezaserăm pe scaune.

L-am și auzit pe Borcea spunând, era doar cu două rânduri de scaune mai sus, înainte să vină un «agarici» (n.r – termen de argou care înseamnă tâmpit) trimis de el să ne ridice și să ne alunge la peluză: «Cine-s, bă, fosilele alea în tribuna mea? Ia, la peluză cu ei!»

Din momentul ăla, când ne-am ridicat și eu cu tata am plecat direct acasă, tatăl meu nu s-a mai uitat la niciun meci al lui Dinamo, nici măcar la televizor. Până la sfârșitul vieții lui. Nelu, fratele lui, a ales să se ridice și să se mute la peluza unde l-a trimis Borcea. Tata nu a reușit până în ultima clipă să îi înțeleagă fratelui lui mai mare alegerea. Sau poate că a făcut-o, dar niciodată nu a comentat-o. Și nici nu i-a iertat-o.

Alte articole

Unde petrec sărbătorile de iarnă Valentina Pelinel și Cristi Borcea: „Facem asta pentru copii, să fie ei fericiți”

Tribunalul București a acceptat cererea lui Cristian Borcea de a fi reabilitat. Fostul acționar de la Dinamo a făcut nouă luni de închisoare, chiar dacă fusese condamnat la cinci ani

În schimb, tata și-a închis sufletul pentru totdeauna într-o suferință care l-a măcinat până a închis ochii.  Parcă-l aud cum spunea mereu: «Tată, Dinamo a fost viața mea la fel de mult cum sunteți voi și mama!  Acolo am crescut și m-am format ca sportiv, ca om! Acolo mă duceam ca acasă!  Ce am ajuns, tată, să vină unu’ care n-a dat o dată cu piciorul în minge și să mă arunce ca pe un dinte stricat de unde eu mi-am spart capul de atâtea ori și mi-am rupt picioarele pentru clubul ăsta!?». Și de fiecare dată avea lacrimi în ochi. Nici nu le mai ascundea.

Tata a plecat pe steluța lui neîmpăcat, deși, la ceva timp după întâmplarea asta, au încercat alții din conducerea clubului să-i dreagă suferința cu nu știu ce premiu de recunoaștere a meritelor, pe care au vrut să i-l înmâneze înaintea unui meci. Tata a refuzat categoric. Nu s-a dus și nici nu le-a deschis poarta când au venit cu premiul la el acasă.

Știu că tatăl meu cât o minune a plecat din lumea asta mâhnit, cu o piatră pe sufletul lui frumos și bun, cum nu ar fi meritat nimeni.  Și pentru asta l-am urât și detestat pe măscăriciul ăsta analfabet! Și mi-am dorit să i se înfunde într-o bună zi! N a durat mult. A venit ziua când Borcea a fost umilit, încătușat și aruncat în pușcărie. A fost ziua când am simțit că tatălui meu îi șterge Dumnezeu toate lacrimile curse și toată durerea din suflet. M-am bucurat. Mult și tare. Știu, sună inuman și nedemn de mine. Dar asta am simțit.

Plus o dorință puternică ca individul ăsta să-și aducă aminte că a rănit un suflet de om bun care nu i-a făcut niciodată nimic rău, dimpotrivă, i-a lăsat și denumirea de «câinii roșii», care îi aparținea de drept, și nu l-a dat în judecată când individul a înregistrat-o la OSIM fără măcar să îl înștiințeze, nicidecum să îi ceară voie.

Nu cred că a regretat vreodată umilirea la care l-a supus pe tatăl meu. Nu cred că a realizat vreodată că i-a smuls tatălui meu o bucată mare din sufletul lui. Nu cred că o astfel de spoială de om ar putea avea vreodată remușcări sau păreri de rău. Pentru că este genul care face doar umbră degeaba pământului.  Da, fie, el mai face și copii.  Sper doar să nu îi semene!

Dar știu că eu, acum, când am aflat că individul ăsta intră iar la pușcărie pentru 5 ani, am avut o strângere de inimă. Și nu de bucurie! Pentru că asta cred că face diferența între mine, fata tatălui meu minunat, și el, un oarecare!”.