Cum a fost construit cel mai înalt turn de paraşutism din România GALERIE FOTO

Turnul de paraşutism a fost construit în anul 1951, însă a fost dat în folosinţă în anul 1953, odată cu inaugurarea celui mai mare complex sportiv şi cultural din România, „23 August”.

În numărul revistei „Ştiinţă şi Tehnică” din mai 1953, inginerul Em. Baiculescu explică modul în care turnul a fost construit. „În centrul complexului sportiv «23 August» se află  un înalt turn de parasutism sportiv, realizare  îndrăzneaţă a tinerilor nostri tehnicieni  constructori. Din vârful de la peste 80 de metri  înălţime, se vor lansa tinerii elevi ai şcolii de  paraşutism sportiv. Înălţimea a  fost dictată de necesitatea ca paraşutistul, în  căderea sa, să aibă timp suficient pentru a căpăta  o viteză îndeajuns de mare, încât rezistenţa opusă  de aer să permită umflarea paraşutei şi frânarea  vitezei de cădere”, scrie Baiculescu în „Ştiinţă şi Tehnică”.

Construirea acestui turn a pus la acea vreme o serie de probleme celor care au întocmit  proiectul, probleme de calcul, de economie de  materiale şi de metode de execuţie. În ceea ce  priveste materialul de construcţie, majoritatea  turnurilor de paraşutişti din lume sunt metalice.  În cazul celui din compelxul „23 August”, pentru a se economisi metalul  necesar industriei, turnul a fost executat din beton  armat, realizându-se în acelaşi timp si o economie  de preţ de peste 50% din costul unuia metalic.

Alte articole

O fabrică din București a fost dărâmată. Ce se construiește acum în locul acesteia

Cât a ajuns să coste un mic în Piața Obor din Capitală. Turiștii se înghesuie să guste preparatul tradițional românesc

Calculele au ţinut seama de viteza unui uragan

Pentru proiectarea acestei construcţii destul de  neobişnuită prin forma şi dimensiunile sale, s-au  făcut studii şi calcule amănunţite. „În primul rând s-au făcut calcule privitoare la  presiunea vântului. Această presiune depinde  direct de viteza vântului. Deoarece aceasta este  mai mică la suprafaţa pământului, din cauza  frecării aerului de sol şi creşte la înălţimi mai  mari rezultă că şi presiunea vântului este mai  mare la înălţime. În calcule a trebuit să se ţină  seama de vitezele de vânt corespunzătoare unui  uragan, care sunt de 40-50 de metri pe secundă.  Presiunea vântului poate avea ca efect fie ruperea  turnului, fie răsturnarea sa din fundaţie şi  amândouă aceste posibilităţi de distrugere au  trebuit să fie atent examinate”, scria, în anul construcţiei şi inaugurării celui mai mare complex sportiv al ţării, inginerul Baiculescu.

O a doua problemă de calcul a fost aceea a  flambajului. Flamabajul este un fenomen care se  produce la barele drepte subţiri. Dacă o vergea  subţire este apăsată la ambele capete, ea iese  brusc din poziţia dreaptă şi se îndoaie.   „În cazul turnului însă,  forţa care ar putea produce flambajul este doar  greutatea sa, care nu se aplică la vârful său, ci  creşte treptat pe măsură ce ne îndepărtăm de vârf.  Rezolvarea acestei probleme este destul de grea şi  cu destule complicaţii matematice”, mai explică inginerul.

Turnul a fost construit de specialişti români folosind documentarea sovietică, la care aveau un larg acces la vremea aceea.

Forma definitivă a turnului a rezultat nu numai  din necesităţile de calcul, ci a ţinut seama şi de  condiţiile de execuţie. Ridicarea propriu-zisă  trebuia să se facă repede şi simplu  şi mai  ales fără complicaţia unei schele de lucru care  pentru înălţime construcţiei ar fi ieşit foarte  mare şi grea, potrivit explicaţiilor tehnice date în revista amintită.

Turnul are  înălţimea cilindrică, cu înălţimea de 80 de  metri, cu diametrul exterior constant şi egal cu  4,70 de metri.

O altă caracteristică a construcţiei este dată de grosimea pereţilor care nu este aceeaşi de sus până jos. Astfel, pereţii turnului au la bază  o grosime de 35 de centimetri, iar pe ultimii 30 de centimetri, pereţii au o grosime de doar 15 centimetri.

Pod metalic de 10 tone şi 25 de metri

În vârful  turnului există un pod metalic de pe care se face  lansarea paraşutiştilor şi care are o lungime  totală de 25 de metri şi o greutate de 10 tone. Acesta se poate roti, orientându-se după vânt, astfel încât vântul să-l îndepărteze de turn pe paraşutistul în cădere.

Metodă de construcţie inovatoare: cofraje alunecătoare

Silueta turnului, de formă  cilindrică cu diametrul constant a fost dată de ideea executării lui prin metoda sovietică a  cofrajelor alunecătoare. „Cofrajul alunecător se  compune în principiu din: cofrajul propriu-zis, de  formă cilindrică, în care se toarnă pereţii; o  serie de bare verticale la partea superioare. Tot  acest ansamblu se reazemă prin barele orizontale  şi prin intermediul unor vinciuri pe nişte vergele  de oţel din acelea folosite pentru armarea  betonului, care ies din betonul turnat în  prealabil. Pe măsură ce se toarnă betonul în  cofraj, se răsuceşte de vinciuri, care ridică  barele orizontale, săltând astfel tot cofrajul mai  sus. Operaţia se petrece continuu, necesită un  număr mic de muncitori şi elimină orice altă  schelă de susţinere, cofrajul fiind rezemat mereu  pe betonul turnat în prealabil. Cu această emtodă  de lucru se poate turna până la o înălţime de 2  metri de turn, în fiecare zi”, notează „Ştiinţă şi Tehnică”.

O altă problemă serioasă privind  execuţia a fost aceea a montării podului metalic  de lansare care trebuia ridicat la o înălţime de 80 de metri şi instalat acolo pe mecanismul său  special de rotire. Dată fiind greutatea de mii de  kilograme a podului şi dimensiunea sa de 25 de  metri lungime, pentru ridicare şi montaj a trebuit să se facă un proiect special.

Azi, locul secret al amorezilor

Construcţia se află acum în grija Aeroclubului României, alături de alte cinci turnuri de paraşutism:de la Iaşi, Baia Mare, Suceava, Cluj şi de la Ploieşti. De-a lungul anilor s-au făcut aproximativ 200.000 de lansări, însă turnul nu mai este folosit de doi ani. Acum este doar locul secret al amorezilor şi al grafferilor care l-au umplut de desene.

„Activitatea a fost oprită temporar pentru că trebuie să-i facem o revitalizare a imaginii. Exteriorul nu arată foarte bine. Nu s-a mai făcut de mult o reparaţie capitală la el. S-a făcut o expertiză a stabilităţii şi a rezistenţei şi nu există probleme. Sperăm să fie gata până în toamnă. Este o instituţie publică, durează licitaţia pentru reparaţie, alocarea fondurilor, durează câteva luni”, explică, pentru RTV.NET, George Rotaru, directorul general al Aeroclubului.

Turnul nu este o metodă obligatorie de antrenament, însă este de un mare ajutor pentru cursanţi. Pentru că este închis, tinerii fac simulări din uşa avionului sau folosesc aparate care simulează înălţimea de la care ar sări din avion.

„Turnul poate acoperi o bună parte din pregătirea iniţială a paraşutiştilor. Selecţia se poate face foarte bine la sol şi cu costuri reduse, faţă de lansarea din avion, la 1.000 de metri. Aici se învaţă altfel şi cu pilotarea paraşutei şi cu înălţimea”, spune Bogdan Sorescu, director operaţiuni zbor al Aeroclubului.