Cum a fost plănuită coregrafia „Doar Dinamo Bucureşti!”. Dezvăluirile unui fan implicat direct

Coregrafia a fost ridicată inconştient de cetăţenii stelişti. A fost atacată teritorialitatea „Celuilalt”.  A fost câştigat simbolul tare al rivalilor.

Săptămâna trecută un bun amic de peluză mă roagă cât se poate de respectuos să merg până la Arena Naţională şi să pozez la o rezoluţie cât mai mare Peluza şi Tribuna II de pe stadion, pentru a afla cu exactitate numărul de scaune, pentru viitoarea noastră coregrafie. Sunt uşor confuz, Steaua este gazdă la următorul meci, şi pentru dinamovişti e rezervată doar Peluza. Aseară, butonând pe TV rămân mut de uimire când citesc mesajul coregrafiei steliste: Doar Dinamo Bucureşti, şi-nţeleg de ce am pozat sectoarele Tribunei.

Coregrafia dinamoviştilor este astăzi cap de afiş pentru mai toată presa sportivă internaţională.

Dar ce-i mai curios e că gestul de aseară face parte dintr-un specific cultural mai larg al masculinităţilor noastre locale. Dacă pentru alţi suporteri, aşa cum s-a văzut pe la ultimul Euro, forţa fizică şi ideea de fair fight primează, atunci pentru ai noştri a te impune înseamnă să fii subversiv şi şiret, să improvizezi şi să ai imaginaţie, să te descurci cu alte cuvinte. E ca o metaforă a valorilor preţuite în tranziţia noastră. Toate pentru a valoriza supremaţia simbolică a unui grup făţă de altul.

Acesta nu e primul şi nici ultimul Cal Troian din Odiseea acestei rivalităţi. Acum câţiva ani torţele introduse de dinamovişti pe Ghencea au fost băgate în mingi de fotbal aruncate de jucători, iar într-un alt sezon suporterii mai bine făcuţi au purtat tricouri ale unei celebre firme de pază pentru a intra necontrolaţi în Peluză.

De data aceasta, dinamoviştii s-au întrecut pe sine, schimbând regulile jocului de dragul spectacolului. Au realizat o coregrafie ridicată inconştient de cetăţenii stelişti şi au atacat simbolic teritorialitatea „Celuilalt”. Lupta pentru „simbolul tare” al rivalilor, sau pentru cuceriea teritorială a „pubului celuilalt” la huligani şi a steagului sau peluzei adverse la ultraşi, constituie un exemplu postmodern de folosi¬re a spaţiului simbolic. Aşa cum spune socilogul Anthony King: este inventat un spaţiu discret, care trebuie apărat, pretext pentru „confruntări” cu ceilalţi, prin construcţii simbolice imaginare în acord cu noţiunile de onoare şi masculinitate”. Dinamoviştii nu numai că au cucerit tribuna stelistă şi admiraţia publiclui neutru, dar au şi poluat simbolic spaţiul sacru al adversarilor, fără forţă ci prin ingeniozitatea unui copywriter demn de un premiu la Cannes.