Dispăruţi în Himalaya. Poveştile alpiniştilor români morţi pe marile vârfuri ale lumii VIDEO

Zeci de ani alpiniştii români au privit cu jind către acoperişul lumii, dictatura comunistă fiind cel mai dificil obstacol în cucerirea optmiarilor din Himalaya. Abia după 1990 alpiniştii români şi-au putut pune în valoare calităţile, au urcat pe vârfurile cele mai înalte, unde au înfipt steagul ţării, însă muntele a răpit şi multe vieţi, ale unor alpinişti foarte valoroşi.

Taina Coliban, probabil cea mai proeminentă figură a alpinismului feminin românesc, a dispărut în 1992, împreună cu Sanda Isăilă, pe vârful Dhaulagiri (8.167 m), cele două formând prima echipă feminină românească de Himalaya. Ele au fost văzute pentru ultima oară pe 11 mai 1992, urcând spre a cuceri „Muntele Alb”.

Citeşte şi Cea mai PERICULOASĂ ascensiune. Un vârf de 1.000 m, cucerit prin escaladă liberă, de doi americani VIDEO

Temutul vârf Nanga Parbat (8.125 m) nu era cucerit de niciun român în 1996, iar în acel an a încercat ascensiunea sa o expediţie condusă de Răzvan Petcu. Probabilitatea de a muri la escaladarea acestui munte este de trei ori mai mare decât la ascensiunea Everestului, iar gheara morţii i-a înhăţat pe doi dintre membrii echipei. Răzvan Petcu şi Gabriel Stana au forţat pe 20 iunie 1996 cucerirea vârfului, pornind singuri de la 8.000 metri, unde echipa fusese forţată să se oprească, însă ambii au fost înghiţiţi de o uriaşă avalanşă. Când ceilalţi trei alpinişti români au mers după ei, n-au mai găsit decât pufoaica şi mănuşile lui Gabi. Unul dintre supravieţuitorii expediţiei, Mihai Cioroianu, a revenit după numai un an pe Nanga Parbat şi a fluturat tricolorul pe vârf, împreună cu un grup de spanioli.

Citeşte şi TRAGEDIA din Himalaya: 43 de alpinişti şi-au pierdut viaţa în furtuna de zăpadă

Doi ani mai târziu, în vara lui 1999, chiar Mihai Cioroianu avea să fie însă răpus de munte. S-a întâmplat în ascensiunea de pe K2, Muntele Ucigaş, iar accidentul a fost unul frustrant. Soţia sa, Nuţi Cioroianu, povesteşte: „Au fost patru italieni, un american, un turc şi Mihai. În tabăra de bază era şi Hans Kammerlander şi o echipă de la National Geographic. Ei au luat interviuri şi au filmat prin tabăra de bază, inclusiv pe Mihai şi accidentul. Echipa lui Mihai montase taberele intermediare până la 7.200m, dar vremea era proastă aşa că toţi erau în tabăra de bază. Cu o seară înainte de ziua fatală (10 iulie) mi-a trimis un e-mail în care spunea că a doua zi va pleca în taberele superioare şi urma să vorbim în zilele următoare. Dimineaţa au plecat la ora 5.00, el cu un american spre tabăra I. Pe la 9.00 erau la 5.800 m altitudine când s-au oprit puţin şi Mihai şi-a dat rucsacul jos. Atunci l-a lovit o piatră în spate, mai precis în plămâni… A fost conştient tot timpul, a băut apă chiar. Italienii au plecat de jos, în ajutor, dar Mihai a murit înainte de a ajunge ei. Hemoragia internă a fost puternică…”.

Citeşte şi Doi alpinişti români, plecaţi în expediţie în Himalaya, salvaţi cu elicopterul

K2 era al treilea optmiar pe care Mihai vroia să-l urce, după ce cucerise Nanga Parbat (1997) şi Gasherburm 2 (1998). În cele din urmă, el a rămas pentru totdeauna acolo, în Himalaya, fiind îngropat la faţa locului de către coechipieri. În documentarul realizat de echipa de la National Geographic puteţi vedea ultimele imagini cu Mihai în viaţă, precum şi înmormântarea.