DOCUMENT: Sentinţa care ar putea dinamita dosarele ANRP. Eşecurile DNA din epoca Kovesi

Mai mulți membri ai Comisiei, printre care Alina Bica, fost procuror-șef al DIICOT și Horia Georgescu, care la vremea declanșării urmăririi penale ocupa funcția de președinte al Agenției Naționale de Integritate, au fost puși sub învinuire pentru fapte petrecute în perioada 2009 – 2011, fiind acuzați de abuz în serviciu și complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată.

Concret, membrii Comisiei Centrale au fost acuzați de procurorii Laurei Codruța Koveși că au adus prejudicii bugetului de stat prin aprobarea unor restituiri supraevaluate.

”Valorile supraevaluate, dacă au fost, dar nu cred că este cazul, sunt responsabilitatea celor care le-au făcut. Din punctul meu de vedere, eu nu am încălcat nicio lege”, a declarat Horia Georgescu, după ce i-au fost aduse la cunoștință acuzațiile.

La începutul anului 2018, Horia Georgescu a fost condamnat în primă instanță la 4 ani de inchisoare în dosarul ANRP. Condamnarea nu este definitivă, urmând calea de apel la ICCJ.

Alte articole

Alina Bica, fosta șefă DIICOT, face dezvăluiri șocante după ce a scăpat de executarea a 4 ani de închisoare: „Mi-a zis că va veni momentul în care nu va conta ce am făcut, ci ce vor spune ei că am făcut” VIDEO

Cum poate scăpa Dani Mocanu de extrădare pe modelul Alina Bica, Ionel Arsene sau Dragoș Săvulescu

În iunie 2018, Alina Bica a fost achitată de ICCJ, în dosarul retrocedărilor frauduloase de la ANRP.

Sentința Înaltei Curți nr.399 din 29 iunie 2018, dosarul nr. 4397/1/2014, face praf rechizitoriul procurorilor DNA, în speța ANRP. Printre altele, Instanța Supremă precizează:

”Înalta Curte constată că această afirmație este și în afara dispozițiilor legale și în afara conținutului real al probelor pe care parchetul le invocă (procesele verbale de ședință), fiind de neacceptat o asemenea atitudine a acuzării, de denaturare vădită a realității.

Înalta Curte constată că membrii Comisiei Centrale nu aveau competențe de evaluatori și nici atribuții de verificare a rapoartelor din perspectiva metodelor utilizate, a conformității acestora cu Standardele Internaționale de Evaluare, a modalității de alegere a comparabilelor, a corecțiilor făcute, etc.

Lipsa oricărei calificări îi obliga pe membrii Comisiei Centrale să adopte hotărârea propusă de specialiști.

Practic, membrii Comisiei se aflau într-o situație asemănătoare organelor judiciare, care, atunci când au nevoie de cunoștințele unui specialist, dispun efectuarea unei expertize.

Organul judiciar nu face și nici nu poate face o analiză științifică a expertizei (pentru simplul motiv că nu are cunoștințele necesare, de aceea și apelează la un spcialist), ci verifică doar dacă expertul a răspuns în mod complet, dacă există sau nu contradicții între conținut și concluzii sau dacă acestea din urmă sunt clare.

Înalta Curtea apreciază că textul în discuție nu poate fi interpretat în sensul stabilit de Ministerul Public prin rechizitoriu, respectiv că presupunea verificarea în mod riguros a raportului de avaluare prin analiza pertinenței, verosimilității și concludenței metodelor folosite pentru evaluare, neexistând nicio reglementare nici expresă și nici măcar implicită în acest sens.

De altfel, este greu de imaginat în vreun sistem de drept existența unei reglementări prin care legiuitorul să acorde unei persoane neinițiate într-un domeniu prerogativa de verificare a unei lucrări întocmite de un specialist, iar ulterior să fie angajată răspunderea sa în orice fel, inclusiv cea penală, pentru modul în care și-a îndeplinit această atribuție.

În logica rechizitoriului ar însemna ca, ori de câte ori, în cursul judecății, în baza unei noi expertize, sunt înlăturate concluziile raportului de constatare tehnico-științifică sau al celui de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale, reținându-se grave deficiențe ale cestuia, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare, să fie angajată răspunderea penală a procurorului, care nu a observat carențele actului pe care și-a întemeiat soluția de trimitere în judecată.”

Mai multe detalii AICI