Dreptate până la capătul negocierii

Delirul numirilor șefimii procurorești, al contrelor și răzgândirilor politice succesive la televizor arată o Românie dilie la vârf. Exponenții clasei politice aduc, laolaltă și separat, a ocupanți ai unui salon VIP de la spitalul de nebuni. Dar dacă totu-i doar un joc perfid? Dacă se merge pe program și nebunii suntem noi?

03 apr. 2013, 12:35
Dreptate până la capătul negocierii

Mie mi se pare că, după lunga criză instituțională din justiție, marele compromis Ponta-Băsescu - nu știu dacă neapărat și numele vehiculate, care par a fi erupt pe lista celor cu aviz de siguranță națională - e impus de afară. Da, de la Înaltele Porți de unde luăm lumină când nu e Paște. Și că Antonescu a priceput, după amara experiență a interimatului (sub presiune internațională) la Cotroceni, că nu e loc de întors și că nu suntem chiar de capul nostru pe Planeta Pământ.

Rolurile par a se fi împărțit. Ponta, care are de guvernat pe criză o țară cu sprijinul indispensabil al SUA și al UE, e polițistul rău din filme și se comportă ca atare. Dar câștigă de acolo, de unde are nevoie de sprijin, încredere și recunoaștere de om politic responsabil, cooperant, capabil să pună interesul public mai presus de al său. Ceea ce, de altfel, își și dorește, ca pas obligatoriu într-o carieră politică minuțios programată. Antonescu, om care are de câștigat niște alegeri prezidențiale la anul, pentru că nu dă semne că s-ar fi răzgândit în privința candidaturii, e polițistul bun din același film. Care ține cu poporul. De ale cărui voturi are nevoie ca de aer și căruia i-a promis, laolaltă cu partenerul său politic, dreptate până la capăt și sfârșitul regimului Băsescu. Obiective la îndeplinirea cărora – nu-I așa? - continuă să lucreze. În pași mici și apăsați, dar din interiorul arcului guvernamental, în ciuda invocatei despărțiri fundamentale. Între ei, mult suprestimat, ca veșnic factor de presiune mediatică, sperietoare publică și echilibru politic declamat ritos în numele stabilității politice, Voiculescu. Rațional vorbind, nici el n-are vreun interes să se rupă acum căruța guvernamentală. Nu-i marele ei beneficiar, dar vrea să conteze-n jocul politic și s-a săturat de-atâta stat contraproductiv pe tușă. Din Înaltul Olimpului, încă tăcut, pare a veghea demiurgic Zeus. Care și-a trimis preventiv câteva săgeți lucrative prin studiouri de televiziune prietenoase. Ca să știe lumea că fără voia lui supremă nu mișcă nimic. Și că nici măcar Soarele nu îndrăznește să răsară sub augustul spectru al lui Băsescu. Evident, dacă el nu vrea. Dar, de data asta, s-ar putea să fie amabil și să-i permită să se ridice în înaltul Cerului, ca să încălzească mănoasele holde…

Din afacerea asta cu accente de isterie națională, în care politicienii, de fapt, negociază la televizor cu poporul acceptabilitatea unor decizii gata luate, toți jucătorii par, cel puțin pentru moment, a câștiga. Și atunci cine pierde? Cel mai la îndemână răspuns e poporul.

Mie mi se pare că, după lunga criză instituțională din justiție, marele compromis Ponta-Băsescu – nu știu dacă neapărat și numele vehiculate, care par a fi erupt pe lista celor cu aviz de siguranță națională – e impus de afară. Da, de la Înaltele Porți de unde luăm lumină când nu e Paște. Și că Antonescu a priceput, după amara experiență a interimatului (sub presiune internațională) la Cotroceni, că nu e loc de întors și că nu suntem chiar de capul nostru pe Planeta Pământ.

Rolurile par a se fi împărțit. Ponta, care are de guvernat pe criză o țară cu sprijinul indispensabil al SUA și al UE, e polițistul rău din filme și se comportă ca atare. Dar câștigă de acolo, de unde are nevoie de sprijin, încredere și recunoaștere de om politic responsabil, cooperant, capabil să pună interesul public mai presus de al său. Ceea ce, de altfel, își și dorește, ca pas obligatoriu într-o carieră politică minuțios programată. Antonescu, om care are de câștigat niște alegeri prezidențiale la anul, pentru că nu dă semne că s-ar fi răzgândit în privința candidaturii, e polițistul bun din același film. Care ține cu poporul. De ale cărui voturi are nevoie ca de aer și căruia i-a promis, laolaltă cu partenerul său politic, dreptate până la capăt și sfârșitul regimului Băsescu. Obiective la îndeplinirea cărora – nu-I așa? – continuă să lucreze. În pași mici și apăsați, dar din interiorul arcului guvernamental, în ciuda invocatei despărțiri fundamentale. Între ei, mult suprestimat, ca veșnic factor de presiune mediatică, sperietoare publică și echilibru politic declamat ritos în numele stabilității politice, Voiculescu. Rațional vorbind, nici el n-are vreun interes să se rupă acum căruța guvernamentală. Nu-i marele ei beneficiar, dar vrea să conteze-n jocul politic și s-a săturat de-atâta stat contraproductiv pe tușă. Din Înaltul Olimpului, încă tăcut, pare a veghea demiurgic Zeus. Care și-a trimis preventiv câteva săgeți lucrative prin studiouri de televiziune prietenoase. Ca să știe lumea că fără voia lui supremă nu mișcă nimic. Și că nici măcar Soarele nu îndrăznește să răsară sub augustul spectru al lui Băsescu. Evident, dacă el nu vrea. Dar, de data asta, s-ar putea să fie amabil și să-i permită să se ridice în înaltul Cerului, ca să încălzească mănoasele holde…

Din afacerea asta cu accente de isterie națională, în care politicienii, de fapt, negociază la televizor cu poporul acceptabilitatea unor decizii gata luate, toți jucătorii par, cel puțin pentru moment, a câștiga. Și atunci cine pierde? Cel mai la îndemână răspuns e poporul.


loading...