De când sunt Cotrocenii biroul de cadre al ministerului Sănătăţii? Al oricărui minister? Şi nu pentru miniştri sau secretari de stat ci pentru “consilieri onorifici” ai miniştrilor? Şi dacă, totuşi, au loc “selecţii de culise”, de ce sunt ele prezentate public cu atâta nonşalanţă? Putem să vorbim iar, la nesfârşit, despre Sfânta Constituţiune şi despre separarea puterilor în stat dar realismul ne obligă să recunoaştem sec că trăim, până una alta, într-un sistem prezidenţial resemnat ca atare.

Din mai 2010 Traian Băsescu şi-a asumat abrupt o doctrină ad-hoc împotriva statului social, cu reforme şi reduceri dure în sisteme ca asistenţa socială sau sănătatea. Preşedintele face comisii în domeniul ăsta, generează proiecte de legi, se ceartă la televizor cu subsecretarii de stat şi primeşte cv-uri pentru angajări. Restul partidelor de la guvernare asistă, cum spuneam, resemnate.

Cine îşi mai asumă real reforma din sănătate? Ministrul Sănătăţii, Ritli Ladislau, nu are un proiect personal, e doar un simbol al participării UDMR la guvernare. A pus pe saitul ministerului ce era de pus, a apărut marţi cinci minute în faţa presei. Iar premierul Boc e total absent din toată desfăşurarea şi se bazează, probabil, pe principiul că tăcerea înseamnă acceptare. E perioadă preelectorală, toată lumea vrea linişte şi dacă Traian Băsescu are idei, cu atât mai bine, să le aplice, nimeni nu vrea scandal.

Periculos în toată această evoluţie e faptul că preşedintele nu are nu numai atribuţii dar nici răspunderi directe şi legale în domeniul sănătăţii. El presează politic, sistemul semnează şi, eventual, răspunde juridic. Sistemul bagă legi în parlament, le discută în comisii, le votează în plen şi le pune în aplicare. Singura semnătura prezidenţială e promulgarea finală. Mai mult, preşedintele care nu mai candidează nu răspunde nici politic. Cetăţenii nemulţumiţi nu vor avea nici măcar dreptul să nu-l mai voteze. O reformă importantă ca cea din sănătate trece prin instituţii ca marfarul prin haltă, împinsă de locomotiva Băsescu. Discuţiile sunt excluse sau cei care discută sunt excluşi. Câte şanse sunt ca o lege născută cu o asemenea procedură să conţină erori grave? Şi, aşa cum arătam, e total neclar cine ar răspunde pentru ele.