Un editorial al unui reputat coleg de breaslă mi-a trezit, astăzi, un fel de furie neputincioasă. Acolo, colegul afirmă că românii au o educație tehnologică peste medie, și că acesta a fost marele păcat al ultimilor 20 de ani: aceasta a fost aruncată peste bord. Educație tehnologică. Dacia, Oltcit, CIP, HC. Educație tehnologică.

Aceleași idei, repetate fără să le mestecăm de atâția ani. O țară puternic industrializată, cu oameni isteți și buni la suflet, care muncesc mult și învață bine. Motiv pentru care își permit să râdă de proștii de americani: cum să nu știi unde este România pe hartă? Câtă lipsă de cultură!

De fapt, România stă îngrozitor de prost la capitolul educație. De orice fel. Proporțiile apocaliptice ale acestui lucru (CLICK AICI) stau la baza tuturor problemelor pe care le avem. Prezentând scuze pentru incoerență, întrucât încă tremur de nervi când scriu aceste rânduri, am să încerc să aduc câteva argumente, dacă ele mai sunt necesare pentru cineva.

A murit profesorul Cornel Mihai Ionescu. Pe 16 februarie, la 5 zile după ce a împlinit 71 de ani. Nu am avut onoarea să-l cunosc decât prin intermediul povestirilor unora dintre studenții săi. A fost, așa cum spune Costi Rogozanu, unul dintre cei mai mari erudiți pe care i-a avut România. Ei bine, urmăriți aceste două linkuri. Ar trebui să vă spună foarte multe.

Link 1.

Link 2.

Am mai putea să discutăm despre unul dintre "marii analiști" români, Mihai Gâdea, pus față în față cu un om educat, Mihai Răzvan Ungureanu. Rezultatul este unul rușinos pentru presă.

Apoi, există o puternică influență a stângii printre tinerii intelectuali ai României. Ceea ce este bine, chiar dacă nu reflectă convingerile mele personale. Singura problemă este că nu poți să faci socialism într-o țară lipsită de educație. Am auzit tot timpul exemplul altor țări. „Păi, dacă în țara X se poate, de ce nu s-ar putea și la noi?"

Răspunsul: educația. Poți să o faci în Franța, desigur. De asta. Poți să o faci în țările scandinave. Ai putea să o faci în Germania. Nu merge în România. În ambele țări este criză economică. Să dăm, din nou, două linkuri.

Link 1.

Link 2.

Încă nu avem conștiința banului public. Percepem statul ca pe „ei", o entitate complet diferită de noi, care chiar merită, ba nu, care chiar trebuie furată. Nu vrem să înțelegem că aceia sunt banii noștri, ai tuturor, munciți din greu de o mână de români (cam 20% dintre cei de peste 18 ani muncesc). Că ne furăm singuri căciula.

O cifră venită de la Institutul Național de Statistică spune că aproximativ 18% dintre români au studii superioare. Super. Cred că suntem țara cu cele mai multe femei de serviciu cu master. Explozia numărului de facultăți particulare care dau diplome pe bandă rulantă și mentalitatea părinților (mergi mamă la școală să iei o diplomă, că-ți prinde bine în viață) au condus la o țară plină de muncitori necalificați, dar cu diplomă. Nu mergem la școală pentru a învăța ceva, ci pentru un petec de hârtie. Și ne trezim la muncă, rânjind tâmp, fără să avem altă idee decât că la data de x intră salariul.

Aici trebuie umblat. De aici trebuie început. De asta avem ca repere morale personaje dubioase și schizoide, care pe de o parte fură din banii publici și răpesc oameni, și pe de alta vorbesc despre Dumnezeu și fac donații la biserici.

Nu de la deschiderea de fabrici și uzine orbește, să avem locuri de muncă cu orice preț, cum propovăduiește distinsul meu coleg. Asta a fost mentalitatea regimului de tristă amintire, în care lucrurile se făceau peste noapte, fără pic de gândire, că într-o economie închisă poți să iei de unde se fac bani și să bagi în găurile negre. Să băgăm în maț, că în cap n-avem nevoie, că doar nu suntem niște gunoaie de intelectuali cu origini nesănătoase. Iar produsele au fost pe măsură. Și nu vorbesc doar despre produsele "industriei" românești de excepție, ci inclusiv de produsele unui sistem de învățământ vechi, depășit, în care se învață pavlovian o grămadă de balast, fără pic de discernământ pentru o aplicare practică a cunoștințelor.

Hai să recunoaștem cine și ce suntem. Și să ne apucăm de treabă. O să meargă încet și chinuitor, și probabil că noi, cei din generația asta, n-o să apucăm să vedem rezultatele. Dar dacă nu începem, n-o să le vadă nimeni, niciodată.