EXPERIMENT: Cum a trăit un jurnalist o zi scormonind în gunoaie FOTO şi VIDEO

„Trebuie să recunosc, de la bun început, că o ciudată afinitate faţă de gunoaie „zăcea” în mine de cam mult timp. În copilărie, mi-am construit primul robot din tot felul de fierotanii, table şi sticle aruncate la marginea pădurii. Aventurile mele dubioase printre deşeuri nu au stârnit, iniţial, o puternică împotrivire din partea părinţilor. Fratele meu, cu şapte ani mai mare şi crescut la bloc, îi obişnuise cu umilinţa: primul copil al unei familii întemeiate de o învăţătoarea şi un ofiţer putea fi văzut, adesea, făcând adevărate scufundări în pubelă.

Eu, însă, aveam şi o latură productivă. Cum îmi plăceau obiectele de fier şi le căram pe toate din pădure în curte, făceam un singur lucru rău (umblatul prin gunoaie) şi două lucruri bune (eram un mic sanitar al pădurii şi „aprovizionam” gospodăria cu fier, pe care tata îl ducea adesea la reciclat, alături de alte maşinării şi ţevi). Totuşi, am fost într-un final oprit. Mai exact, la scurt timp după ce strânsesem vreo 10 spray-uri aruncate, pe care plănuiam să le bag în robot şi să le dau foc pentru ca obiectul meu să ajungă pe Lună.

Decăderea sticlei şi înălţarea PET-ului

A fost un moment în care, probabil, NASA a pierdut un om de ştiinţă, dar tata a câştigat un „robot” de vreo 10 kilograme, pe care l-a dus, fără să stea pe gânduri, la fier vechi. Fierul vechi a fost, este şi va rămâne, cu siguranţă, o constantă a reciclării la români, alături de hârtie şi carton. Însă, în primii ani de după ’90, erau pe val şi reciclatorii de sticlă. Pe atunci, borcanele uzate, damigenele şi sticlele de bere, suc şi lapte erau extrem de căutate de diverşi reciclatori, pe care îi găseai prin toate cartierele oraşelor.  

Alte articole

Regula pe care locatarii de la bloc trebuie să o respecte. În caz contrar, vecinii pot depune reclamații

Noi contracte pentru ridicarea gunoiului. Unii cetățeni trebuie să reînnoiască contractele

Apariţia PET-urilor a schimbat total lucrurile. Simpaticele sifoane de sticlă, protejate de o plasă metalică, au dispărut rapid, exilate fiind în praful podurilor. Nici sticlele cu lapte nu au rezistat prea mult timp concurenţei. În timp ce românii se îndrăgosteau (iremediabil) de berea şi sucul la doi litri, au dispărut şi centrele de colectare a sticlei. Însă, în scurt timp, prin gospodării şi prin gunoaie s-a strâns atât de mult plastic, încât a devenit profitabil să fie reciclat.

O nouă specie urbană: omul de plastic

A fost momentul în care a luat naştere o nouă specie urbană. Putem să îi spuneFoto: Andreea Dogarm, fără menajamente, omul de plastic. Cu un sac de rafie uriaş şi un căruţ, el adună toată ziua PET-uri şi doze de bere, pe care le duce, de două sau chiar de trei ori pe zi, la centrul de reciclare. Oamenii aceştia curăţă marile oraşe de PET-uri, dar le şi diminuează profiturile firmelor de gunoi care separă şi valorifică deşeurile reciclabile.

Pentru o zi, m-am întors oarecum la metehnele din copilărie şi am trăit în lumea lor. Aveam să strâng mai mult plastic decât mi-am imaginat vreodată şi, la final, să concluzionez că munca asta chiar are o finalitate bănească.

Căruciorul meu, luat împrumut de la o vecină, este o adevărată bijuterie pe două roţi, un soi de Cadillac al oamenilor de plastic. Îl echipez cu grijă, pe un petic de iarbă din apropierea Bulevardului Timişoara, la o aruncătură de băţ de unul dintre numeroasele mall-uri ale Capitalei. Pun imensul sac în cadrul căruciorului şi leg, la fiecare dintre cele patru colţuri, câte o bară subţire de fier, pentru ca sacul să stea mereu larg deschis. Oamenii care trec pe bulevard îmi aruncă priviri dezaprobatoare, dar tricoul electoral, hanoracul rupt la mânecă, căciula inexpresivă, pantalonii găuriţi şi adidaşii pământii pe care îi port mă fac un adevărat om de plastic.

Afacerea “ghena”. O doză (plină) de lene

Este luni, ora 10.30, şi aventura începe chiar după primul colţ de bloc. Sunt pe aleea Sănduleşti din Drumul Taberei şi caut PET-uri în primul tomberon care îmi iese în cale. Nu găsesc nimic şi, uşor dezamăgit de debutul ratat, dau să plec. Însă, din uşa ghenei, o ţigancă între vârste îmi propune un târg: are ea PET-uri cu zecile, strânse în acea dimineaţă, şi mi le dă dacă îi dau şi eu „ceva”. Înainte de a negocia, mă duc cu ea în ghenă, unde îmi arată sticlele strânse în dimineaţa aceea. Încep să le adun cu lăcomie şi, trebuie să recunosc, ochii îmi fug şi spre doze.” 

Citiţi reportajul integral pe Yahoo News Romania