Geo Costiniu, în 2011: „Ce mai vreau de la viaţă? Încă un şpriţ!”

Geo Costiniu a murit. În 2011, el acorda un interviu emoţionant Jurnalului Naţional. 

Ce aţi făcut în ultimul timp maestre? Publicul aproape că v-a dat dispărut…
Nu-i chiar aşa, joc în Marchizul de Sade la Odeon, însă am ajuns aproape întâmplător în distribuţia asta din cauza îmbolnăvirii unui coleg. În afară de asta, mai nimic. M-am ocupat, în ultimii trei ani, cu fel de fel de… accidente. Am avut mâna fracturată. Abia ce m-am făcut bine şi am avut alt necaz, fractură de cap umeral! Băgată proteză metalică în umăr. Am reuşit să recuperez şi când am zis că am scăpat, hop!, fractură de şold…

Să facem puţină istorie. Aţi terminat Institutul de Teatru şi Film în 1973 şi aţi fost luat imediat la Teatrul Naţional din Iaşi. Eraţi deja nu numai o vedetă dar şi un idol al femeilor. Cum aţi profitat de această stare de fapt?
Au profitat partenerele mele de viaţă! De statutul de vedetă… mint! Am profitat! Dacă nu erau ouă la alimentara mie-mi dădeau câte un carton pe sub tejghea, dacă nu era unt, se găsea vreo domnişoară vânzătoare care să-mi dea unul-două pachete peste rând…

Aţi fost însurat de cinci ori, aveţi o experientă impresionantă… Care e definiţia dragostei?
E un fel de loz în plic! Poate să fie câştigător şi să rămâi cu prima. Poate să fie necâştigător şi atunci mai tragi o dată şi încă o dată şi încă…

Apropo, vă opriţi la cinci?
Da, cred că este suficient. Nu intru în concurenţă cu nimeni. Liz Taylor mă bate de mă zvântă în materie de căsătorii. A avut opt sau şapte.

Da, dar s-a recăsătorit de mai multe ori cu Richard Burton, se pune?
Şi eu am avut un repetir cu una dintre neveste. Am divorţat şi se pare că ne-am înţeles mai bine aşa… până am făcut greşeala să ne recăsătorim.

Se zvonea pe holurile judecătoriei unde aţi avut divorţurile că aţi rămas chiar cu un iaht de la una dintre neveste.
Nici pomeneală, e folclor, lăutărească judecătorească!

Ce greşeli pe care le-aţi făcut în viaţă le-aţi mai repeta?
Nu regret absolut nimic din ceea ce am făcut. Am făcut şi prostii, am făcut şi lucruri bune şi mai puţin bune. Dar de regretat nu regret absolut nimic. Le-am făcut crezând în ele.

Care dintre faptele bune nu le-aţi mai repeta pentru nimic în lume?
Nu aş mai face acte de caritate întru înzestrarea doamnelor care au bântuit în viaţa mea. Altfel, faptele bune le-aş tot face încă o dată şi încă o dată.

Dacă aţi spune seara Înger, îngeraşul meu, care ar fi lista de cereri?
În primul rând să-mi dea mintea de pe urmă, deşi la 61 de ani se presupune că am cam ajuns la mintea aia. Altceva? Să cadă Guvernul Boc! Dar nu cred că se ocupă îngeraşul cu asta. Şi îmi doresc să duc un trai decent, ceea ce acum nu se întâmplă.

Aţi prins cu siguranţă vremuri mult mai bune. Cui şi ce aveţi a reproşa pentru situaţia în care vă găsiţi acum?
Eu ştiu…?

Dintr-un rol la Odeon nu câştigaţi marea cu sarea. Pensie nu aveţi fiindcă mai sunt patru ani până la 65. Alte angajamente aţi avut de curând?
A existat „O lacrimă de râs”, o dramatizare făcută de mine după un text de Aldaio Nicol şi Paul Ioachim, dar s-a jucat doar de vreo două ori în Bucureşti, de câteva ori prin ţară, şi de peste 25 de ori în Budapesta, Roma, Venetia, Paris, pentru comunităţile româneşti.

Aveţi o situatie, să-i spunem, nu chiar de invidiat. Dacă ar fi să obţineti ajutor de la cineva, în ce ar consta el şi de la cine ar trebui să vină?
Sunt mulţi cei care îmi spun „mai bagă-te şi tu în faţă, mai bagă-te şi tu în seamă”, dar eu nu pot să mă bag pe gâtul oamenilor. Am totuşi un anumit box office şi aştept eu să fiu chemat…

Poate că vă trebuie un agent, un impresar…
Poate că da. Până acum am fost propriul meu agent. Dar am obosit. În special de a face rost de sponsorizări pentru diverse spectacole, emisiuni de televiziune. Ştiţi cum e? Pentru o sponsorizare trebuie să alergi la 20 de potenţiali sponsori. Din ăştia cinci îţi promit şi unul se ţine de cuvânt până la urmă. Şi acesta e scenariul optimist. Din păcate, sponsorizarea la ora actuală înseamnă mână întinsă. Milă şi pomană. Oboseşti la un moment dat, nu-ţi mai arde…

Aţi avut surprize neplăcute din partea prietenilor? V-a întors cineva spatele acum că aveţi nevoie de ajutor?
Da! S-a întâmplat şi, asta e, a trecut. Prefer sa ţin pentru mine numele acestor „binefăcători”.

Haideţi să punem şi întrebarea aceea clasică de final. Ce vă doriţi de la viaţă domnule Geo Costiniu?
Încă un şpriţ!