Gheorghe Enache are părul alb, iar fața sa dezvăluie o viață petrecută mai mult în teren, în miezul acțiunii: „Nu m-am născut asfaltator. Eu, la origine, sunt topometrist. Așa am terminat școala și așa am și lucrat primii ani. Făceam măsurători în urma finisorului. Utilajul care așterne asfaltul, adică. Nu mă împăcam cu ideea că sunt doar un intermediar, că nu pot să văd ceva terminat, cu adevărat, de mine. Era o neliniște…”

După destrămarea întreprinderilor socialiste, a fost angajat de o firmă italiană, una dintre primele care au venit, în acest domeniu, în România. Tot ca topograf. Dar noile relații „capitaliste” de muncă au adus și o flexibilitate mare în ceea ce privește schema de personal și oportunitățile în carieră.

”Fiind implicat am învățat noțiunile primare din asfaltare: tehnologie, mixturi, procese și etape. Încet, încet, mi-au fost transferate și responsabilități. Așa am devenit eu Marele Șef Asfaltator. Undeva, ascuns în mine, se mai petrecea ceva: asfaltul încetase să fie o simplă materie neagră care arde când este așternută. Acum, pentru mine, asfaltul reprezintă emblema unei lucrări. Este produsul finit, dacă vreți. Este precum lacul pentru mobilă.”

Pentru Gheorghe Enache, diferența dintre cei care lucrează la drumuri și cei ce ridică clădiri, nu este decât de sistem de referință. „Unii lucrează sus, ridicând construcția, alții jos. Însă ceea ce se face jos contează enorm atunci când trebuie să ridici ceva. Clădirile înalte îți iau ochii, dar la ele toți, dar absolut toți, au avut nevoie de un asfalt bun ca să poată și lucra, și ajunge. Practic, nimic din lumea modernă nu ar mai exista, așa cum e, fără asfalt.

Îi spunem că mulți oameni îi pot răspunde la fel, din alte profesii: croitori, medici, tâmplari sau electroniști… „Da, ne zice, dar toți aceștia sunt legați, într-un fel sau altul, de asfalt. Nu pot ajunge de la unul la altul fără asfalt. Asfaltul este, dacă vreți, liantul esențial al civilizației moderne. Dacă romanii au început să civilizeze lumea prin a face drumuri, acum asta înseamnă drumuri asfaltate. De aici pleacă totul.”

Șantierul, pentru novici, în afară de toate cele implicate în construcție, înseamnă, de cele mai multe ori, un loc anume, pentru o perioadă. Măcar o zonă. Pe asfaltatori îi face unici tocmai lipsa acestui reper. „Locul se schimbă tot timpul. Te poate zăpăci asta. Pe lângă asta, faptul că trăiești, practic printre mașini în mișcare, face totul periculos. Șoselele sunt, la noi, locuri periculoase. Vitezele celor nervoși le fac și mai periculoase pentru noi. Pot spune că șoferii care au disponibilitatea de a înțelege rolul asfaltatorului sunt excepții. Noi nu suntem trecători pe marginea șoselelor. Pe lângă oameni, avem și utilaje, fapt care complică totul, mai ales în situația arterelor prea înguste, așa cum sunt multe în țară. Trec mașinile pe lângă noi… milimetric. Din acest punct de vedere, noi asfaltăm… imprevizibilul”.

Tehnologiile și utilajele moderne folosite de STRABAG la asfaltări oferă numeroase garanții în ceea ce privește calitatea și rezistența lucrărilor.

Gheorghe Enache ne atrage atenția că așternerea asfaltului este doar ultima etapă a procesului. Mai sunt etape, aproape necunoscute, dar la fel de importante.

„Pregătirea terenului este, poate, cea mai importantă parte. Degeaba am eu asfaltul bun, dacă nu pregătesc terenul. O curbă mare, înclinată, cu mai multe pante, complică aproape infinit lucrarea. Urmează emulsia, așternerea și, apoi, compactarea. Toate se produc în trafic, dacă nu e vorba de o construcție nouă. Ne vâjâie capul după o zi de lucru în trafic. Prima mea ieșire în meseria asta a fost în Kosovo. Acolo m-am călit. Era război și trebuia să asfaltăm în trafic militar, cu tancuri și arme grele”.

Dar iata ca a sosit utilajul cu asfalt și „Marele Sef al Asfaltărilor” are treabă. Lucrarea de pe Dealul Negru s-a terminat și strada din Râmnicu Vâlcea este pregătită. La sfârșit, ne luăm la revedere și dăm mâna cu el. Are mâinile curate de spui că lucrează la birou.

Ne citește nedumerirea în ochi și spune: ”La STRABAG, ideea de șantier s-a schimbat fundamental. Aproape că facem chirurgie, atât de curat lucrăm. Când ajung acasă, nu trebuie decât să mă spăl pe mâni și pot să mă așez la masă. Înainte, din cauza mizeriei și prafului, ajunsesem să-mi închipui o mașină de spălat oameni. Era nevoie de decontaminare zilnică!”