Hotel Cișmigiu, o istorie nespusă: Cine a fost Neli Bejan, studenta care a murit în casa liftului: „Am fost ca două surori. Fiecare om își simte ultimele momente, clipele astea teribile au ce-i mai sfânt”

În decembrie 1992, studenta la Litere Neli Bejan a sfârșit tragic după ce s-a prăbușit în casa liftului din Hotel Cișmigiu. Cauzele și consecințele acestui cumplit accident își află ecoul chiar și în societatea românească din prezent.

23 aug. 2021, 08:05

Hotel Cișmigiu. La data de 6 decembrie a anului 1992, ziarul Tinerama publica o știre în care anunța că o studentă la Litere, în anul II, pe nume Neli Bejan, bucovineancă, de lângă un sat din Cernăuți, a murit după ce s-a prăbușit în gol în casa liftului din Hotel Cișmigiu, clădire care, la vremea aceea, era căminul Facultății de Arte.

Neli Bejan a chemat liftul la etajul 3 din Hotel Cișmigiu, iar în bezna perfecta, fata a văzut doar cum lumina roșie s-a aprins, semn că ascensorul ajunsese, a deschis ușa, iar într-o clipă ființa ei a dispărut în bezna din casa liftului. Timp de trei ore nimeni nu a auzi strigătele de agonie ale fetei, iar Neli avea să se stingă din viață 24 de ore mai târziu la Spitalul de Urgență.

Știrea morții tragice a studentei Neli Bejan, în căminul Hotel Cișmigiu, ar fi trebuit să cutremure opinia publică și autoritățile de la vremea respectivă, cu toate acestea destinul curmat timpuriu al tinerei a fost învăluit în ignoranță, uitare, iar în timp, a fost supus unui nedrept anonimat, menit să ascundă cauzele care au permis ca această tragedie să aibă loc, un anonimat ce acoperă consecințele fatale ale sistemului corupt al anilor ’90.

Soarta tinerei care a murit în chinuri în căminul studențesc Hotel Cișmigiu a fost atât de puțin mediatizată, încât în mentalul colectiv a căpătat o aură ce nu mai are nimic de-a face cu realitatea, a devenit o legendă urbană, un fel de „a fost sau n-a fost” postrevoluționar.

Singurele persoane care au consemnat moartea tinerei Neli Bejan, în Hotel Cișmigiu, în 1992 și au documentat și construit un istoric al tragicului eveniment, au fost colegii care o cunoșteau și studenții care, asemenea ei, locuiau în căminul din clădirea degradată de pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu, în prezent Regina Elisabeta.

Fiecare dintre tinerii care își duceau traiul în condițiile mizere în căminul Facultății de Arte, din clădirea Hotel Cișmigiu, erau conștienți că hazardul i-ar fi putut alege pe oricare dintre ei să sfârșească precum tânăra Neli Bejan, iar destinul fetei le dădea mereu târcoale, asemenea unui pericol iminent, care i-ar fi putut răpune mai devreme sau mai târziu, în „hardughia” de clădire.

În 1992, la scurt timp după accidentul din Hotel Cișmigiu, regizorul Florin Iepan, care mai târziu avea să realizeze documentarul Decrețeii, era la vremea aceea un tânăr în vârstă de 24 de ani, student la Regie, la clasa regretatului Stere Gulea.

Asemenea fetei care pierise cu puțin timp în urmă, și el locuia în căminul Facutății de Arte. Florin Iepan, profund afectat de moartea violentă a tinerei, care s-a prăbușit în casa liftului, a decis că povestea ei trebuie în mod netăgăduit spusă pentru a nu fi dată uitării. Astfel Iepan a făcut un documentar de 12 minute în care a adunat mărturiile celor care au cunoscut-o pe Neli Bejan și care s-au aflat la fața locului în momentul tragicului accident.

Din declarațiile studenților care se aflau în căminul Hotel Cișmigiu și care au asistat neputincioși la moartea tinerei, putem reconstitui în detaliu, nu numai firul evenimentelor, dar putem conștientiza dimensiunea tragediei ca o consecință a nepăsării autorităților de la vremea aceea, care au condamnat studenții să-și ducă traiul într-o clădire dezafectată, ce le punea viețile în pericol.

Șocul Capitalei în Hotel Cișmigiu: „Primul hotar în viața mea, mizeria asta, m-a înspăimântat”

În 1992, Neli Bejan era o tânără care lăsase în urmă satul bucovinean de lângă Cernăuți, unde își petrecuse copilăria și adolescența, alături de familie și prieteni, pentru a pleca plină de speranță la București, unde tocmai intrase la Facultatea de Litere, „o reușită” pentru orice adolescent, și pe care Neli și-o dorise din tot sufletul, o „reușită” care avea să aducă dezamăgire și într-un final moartea.

Ajunsă în Capitală, în metropola gri, sufocată de betoane, Neli Bejan realiza că a poposit într-o lume total diferită de cea în care trăise până la acel moment. Tânăra bucovineancă, proaspătă studentă a Facultății de Litere, a fost repartizată în Căminul Facultății de Arte, aflat în clădirea degradată a Hotelului Cișmigiu.

Pentru Neli Bejan, la fel ca și pentru colega ei de cameră sau ceilalți studenți care locuiau în acea clădire, șocul a fost extrem de puternic. „Căminul” semănă mai degrabă cu un buncăr, în care gândacii și șobolanii mișunau prin camerele cu tencuiala spartă și prin băile insalubre, iar lipsa de apă curentă și electricitate era un fapt comun, situație cauzată de reparațiile neglijente la infrastructura clădirii, efectuate în anii ’80.

„Primul hotar în viața mea, am ajuns în București, prima senzație pe care am avut-o, mi s-a părut totul sumbru, culoarea asta  gri care predomină. Ni s-a zis „Aveți condiții poate nu chiar ce vă așteptați voi.” și când am ajuns în mizeria pe care am văzut-o și gândaci și șobolani, m-am înspăimântat, era ceva de neimaginat. Ea chiar în prima zi îmi zicea că se reîntoarce, că nu mai stă, iar eu am convins-o „Cum să te întorci, tot orașul știe că ai reușit, au nădejde, au speranță că suntem aici, totuși…””, mărturisea colega de cameră a lui Neli Bejan, la doar câteva zile după tragedie.

Traiul studenților și suferința împărtășită: „Am fost ca două surori, mi se pare că ne judecă de acolo de Sus”

Colega de cameră a Nelei (așa cum o alintau colegii), alături de care bucovineanca a împărtășit traiul din Hotel Cișimigiu,  povestește cum mama ei s-a opus ca ea și bucovineanca să vină în Capitală, iar de fiecare dată când le vizita pe copile și vedea condițiile îngrozitoare din Hotel Cișmigiu, le ruga pe fete să se întoarcă acasă. În ciuda rugăminiților, Neli Bejan decisese la fel ca și prietena ei, să-și înfrunte soarta.

„Am fost ca două surori, am venit aici, am mâncat împreună, am trăit, ne-am bucurat din aceeași bucată de pâine, dar de la moartea ei am rămas singură…Mama era împotriva a ei și a mea pentru venirea noastră. Noi am venit aici ca să aducem acasă cultura aia de care aveam nevoie și să murim dintr-o prostie, te mai intrebi dacă mai merită să mai vii. Nu știu de ce, dar după moartea Nelei simt o neliniște, mi se pare că ne vede, că ne aude, că ne judecă de acolo de Sus”, continuă prietena cea mai bună a lui Neli Bejan.

Neli Bejan, trei ore de agonie în casa liftului din Hotel Cișmigiu: „Stătea acolo agățată în lemnul ăla și țipa „mamă!””

Destinul tragic avea să curme timpuriu viața lui Neli Bejan, când într-o seară de iarnă, din decembrie a anului 1992, tânăra avea să străbată pentru ultima dată coridorul rece și mereu cufundat în beznă al clădirii în ruină, Hotel Cișmigiu. Fata a chemat liftul la etajul trei, însă ascensorul defect rămăsese la parter, totuși lumina roșie a mașinăriei s-a aprins, Neli a deschis ușa, a făcut un ultim pas, apoi o fracțiune de secundă fatală, în care tânăra s-a prăbușit în gol, iar trupul ei firav a rămas suspendat într-o bară de lemn din casa liftului…

Din acel moment pentru Neli Bejan a început un calvar greu de imaginat, care a durat trei ore, interval în care timpul părea că se dilată, secundele se scurgeau încet și agonizant, în acel ritm lent al durerii, odată cu fiecare picătură de sânge și de viață…trei ore, în care fata, singură în întunericul rece și cu trupul frânt în casa liftului din Hotel Cișmigiu, a strigat după ajutor și după mama ei…trei ore de chinuri în bezna completă, de singuratate terifiantă, de spaimă…Oare câte clipe de agonie încap în trei ore?

„De fiecare dată când urc scările îi aud vocea ei din casa liftului așa cum era în ziua accidentului când o striga mereu pe mama ei. După ce a deschis ușa și a călcat, s-a frânt de o bară și a rămas chiar atârnată de bara aia și doar cu strigăte au auzit-o. După ce au scos-o era inconștientă și bineînțeles însângerată toată, dar o căuta pe mama ei și o striga încontinuu, după aia își revenea și întreba dacă va mai trăi sau nu și după aia iarăși…Cred că fiecare om înainte de moarte își simte ultimele momente și clipele astea teribile au ce-i mai sfânt.”, mărturisea la câteva zile după tragedie prietena Nelei.

În timp ce studenta Neli Bejan își trăia ultimele momente cu trupul strivit în casa liftului din Hotel Cișmigiu, întunericul greu cuprindea ca de obicei interiorul clădirii, invada fiecare spațiu și anihila simțurile, astfel că un student care tocmai intrase în clădire a pășit orbit de beznă chiar prin sângele care se scurgea necontenit din corpul fetei. Într-un gest aproape profetic băiatul nu știa că la fiecare pas el lasă prin Hotel Cișmigiu urmele de sânge al studentei, a cărei moarte timpurie avea să devină parte din istoria clădirii.

„N-am știu că a fost un accident, am intrat în cămin și am observat că litul  nu funcționa, jos era ud, dar era întuneric și nu mi-am dat seama, era și un pantof mic, un adidas, știu că pașii se lipeau, dar nu m-am uitat înapoi, nu știam că eu de fapt las urme de sânge în spate. N-am știu nimic, abia când am ajuns sus în cameră am aflat de accident.”, relata la acea vreme studentul.

Glasul epuizat al lui Neli Bejan, strigătul care mai păstra încă ultimele frânturi de viață, a fost într-un sfârșit auzit de una dintre studente căreia, din nefericire, i-a fost dat să o descopere pe studenta care zăcea în casa liftului din Hotel Cișmigiu și țipa după mama ei, moment evocat ca o traumă.

„S-a întâmplat din nefericire să fiu prima care a auzit. La toate ușile era muzică, nu auzea nimeni nimic și eu eram aici, mă pregăteam să ies și am auzit bubuitura și apoi am auzit fata și am avut senzația certă că este în lift […]. Stătea acolo agățată în lemnul ăla, în casa liftului și țipa „mamă” și a fost cumplit, eu asta nu pot să uit”, mărturisește tulburată tânăra, în documentarul lui Florin Iepan.

 

Uitarea, singura cale de conviețuire cu fatalitatea în Hotel Cișmigiu

Poate cel mai pregnant sentiment, în ceea ce privește felul în care tinerii din Hotel Cișmigiu încercau să supraviețuiască atmosferei dezolante, era detașarea de realitate. În cămăruțele gri și reci muzica răsuna adeseori, un mod prin care aceste suflete uitau de propria lor vulnerabilitate, de faptul că dincolo de ușa încăperilor se afla bezna amenințătoare a coridoarelor…moartea.

Astfel putem înțelege motivul pentru care sfârșitul cumplit al lui Neli Bejan în Hotel Cișmigiu a fost repede dat uitării de studenții, care au continuat să locuiască în clădirea dezafectată, chiar cu prețul propriilor vieți.

Pentru tinerii din provincie, care reușeau să intre la facultate în București, reprezenta un real noroc să prindă o cămăruță într-un cămin din Capitală.

Adevărul sumbru era că acești tineri nu aveau de ales deoarece tot ceea ce statul român putea oferi era o clădire în ruină, din care nu toți au avut „norocul” să iasă cu viață. Se crede că și înainte, dar și după tragedia morții lui Neli Bejan, au mai existat studenți care au pierit în Hotel Cișmigiu, în condiții similare, pe vremea când clădirea era căminul Facultății de Arte.

Însă dincolo de nepăsarea autorităților față de aceste tragedii, zace dorința de mușamalizare a unor astfel de situații pentru a exploata financiar o clădire aflată în stadiu avansat de degradare, fără niciun fel de investiție.

Actorul Cristi Iacob a povestit despre perioada în care, student fiind, locuia în Hotel Cişmigiu pe când era căminul Facultăţii de Arte și a dezvăluit cum l-a afectat tragedia morții lui Neli Bejan, fata care s-a prăbușit în casa liftului. El este de fapt și autorul versurilor piesei Hotel Cișmigiu, piesă inspirată de cumplitul accident, ce a devenit cunoscută, aunci când a fost preluată de trupa Vama Veche.

„Locuiam în condiţii insalubre. Am scris melodia fiind inspirat de cazul studentei basarabence care a căzut în casa liftului. A fost posibil acel accident din cauza că uşile liftului erau tot timpul deschise. De fapt era un dezastru tot hotelul“, a povestit îndrăgitul actor, potrivit Adevarul.

Glasul lui Neli Bejan a fost auzit peste trei ore, ecoul strigătelor ei au străbătut trei decenii. Cazul Colectiv

Începutul anilor ’90 a marcat pentu România tranziția de la abuzurile tiraniei comuniste la corupția de tip capitalist pe scena economică și politică, iar actorii rămăseseră în bună parte aceiași ca dinainte de ’89.

În perioada iunie 1990 – noiembrie 1992 la conducerea Ministerului Educației s-au perindat doi miniștrii, Gheorghe M. Ştefan care a administrat instituția între 28 iunie 1990-16 octombrie 1991, în guvernul Petre Roman și Mihail Golu care a fost șeful Ministerului între 16 octombrie 1991 -19 noiembrie 1992, în timpul guvernării Stolojan.

Potrivit informațiilor solicitate de România TV din partea Primăriei Municipiului București, cu privire la situația clădirii Hotel Cișmigiu, înainte de 1995, singura documentare din arhiva instituției este că imobilul a figurat ca proprietate de stat până în anul 2001, când a fost restituit moștenitorului de drept în baza Legii 10 pe 2001. Așadar, clădirea Hotel Cișmigiu se afla în proprietatea statului atunci când a fost dat spre utilizare drept Cămin al facultății de Arte, inclusiv la momentul tragediei.

La solicitarea Romania TV de a afla cine era administratorul responsabil de clădirea Hotel Cișimigiu în perioada 1990-1995, Primăria Municipiului București nu a putut furniza niciun răspuns din lipsa documentației existente cu privire la perioada respectivă.

Astfel, în cazul morții studentei din Hotelui Cișmigiu, cauzată de infrastructura degradată a clădirii, nicio autoritate nu a fost trasă la răspundere. Responsabilii pentru tragedie au rămas la adăpostul trecerii timpului, învăluiți confortabil în negura lipsei de documentație despre acele vremuri sumbre, peste care acum, 30 de ani mai târziu, s-a așternut praful, uitarea, ignoranța.

Povestea tinerei care și-a găsit sfârșitul în Hotel Cișmigiu, o clădire care nu corespundea normelor de siguranță, amintește de o altă tragedie care a avut loc 23 de ani mai târziu, în noaptea de vineri 30 în octombrie 2015, când clubul Colectiv din Capitală, a fost mistuit de flăcări în timpul unui concert, în cel mai mare incendiu de după ’89.

În urma cumplitului accident, care avea să fie declarat „tragedie națională”, și-au pierdut viața 65 de persoane, iar cea mai tânără a fost o adolescentă olimpică de 18 ani, din Prahova, care tocmai promovase bacalaureatul și venise la București pentru a asista la concert.

Clubul Colectiv era situat pe strada Tăbăcarilor nr. 7 din Sectorul 4 al Capitalei și funcționa din luna mai 2013 într-o hală veche din fosta clădire cu patru etaje a fabricii „Pionierul”, ridicate în 1913, de către Nicola Prodanof.

În dosarul Colectiv, rudele victimelor care și-au pierdut viața în teribilul incendiu, așteaptă și acum la 6 ani de la tragedia de proporții ca autoritățile să facă dreptate și să-i pedepsească pe toți cei care au fost găsiți responsabili pentru moartea celor 64 de tineri.

Cu toate acestea, din cauză că justiția română nu a dat un verdict final în dosarul Colectiv, mulți dintre cei care au fost condamnai penal la ani grei de închisoare se află în prezent în libertate.

De la „vinovații fără vină” la „martirii fără voie”

De la „vinovații fără vină” ai anilor ’90, la martirii fără voie ai secolului XXII, au trecut 30 de ani. În tot acest timp au existat clădiriri care au funcționat fără să îndeplinească normele de siguranță, iar consecințele au fost, nu de puține ori, fatale. În prezent, intervențiile asupra infrastructurii din Capitală reprezintă un pariu cu viața pentru cei a căror îndatorire este să „cârpească” cu puținele resurse care le sunt puse dispoziție, structuri ce ar necesita investiții serioase, pentru a fi funcționale.

În continuare instituțiile statului, ce au menirea de a deservi oamenilor, reprezintă un potențial risc la viața cetățenilor, de la spitalele cu bacterii letale până la căminele studențești, unde gândacii, șobolanii și igrasia constituie și azi o reminiscență post-comunistă.

Moartea lui Neli Bejan în Hotel Cișmigiu, nu a schimbat nimic. Această tragedie cauzată de ignoranța celor care se află în slujba statului a fost urmată, de-a lungul a aproape trei decenii de multe altele, de fiecare dată autoritățile au acționat prea târziu și niciodată responsabilii nu au fost trași la răspundere.

Strigătul de durere al studentei, care nu a fost auzit la timp, în întunericul din casa liftului, se face simțit și azi, în mod simbolic, profetic, în strigătul surd al suferinței fiecărui om ignorat de autorități, dintr-un stat cufundat într-o beznă a ignoranței, chiar și după 30 de ani democrație.

Hotel Cișmigiu, o istorie turbulentă și resurecția unui monument arhitectural

Hotel Cișmigiu, perla „Micului Paris” a fost construit între anii 1910-1912, în stil art-deco de către arhitectul Arghir Culina şi inginerul Nicolae Nacu Pissiota. Clădirea a fost denumită inițial Palace Hotel și rămas în proprietatea familiei Pissiota până în anul 1948 când a fost naționalizată de regimul comuniști. Clădirea a continuat să primească oaspeți, însă nu a beneficiat de niciun fel de lucrări de întreținere sau consolidare elementare, astfel că în anii ’50-’60 Hotel Cișmigiu se afla într-o stare avansată de degradare.

În anii ’80 intervențiile defectuoase ale autorităților la instalațiile de electricitate și apă ale clădirii au produs daune iremediabile, se arată pe site-ul oficial al construcției. În această stare se afla clădirea Hotel Cișmigiu, atunci când autoritățile au decis ca la începutul anilor ’90, să fie dată înspre utilizare pentru a servi drept cămin al Facultății de Arte.

La acel moment cele 200 de camere ale Hotelului erau doar doar niște spații insalubre, iar clădirea dezafectată, cu tencuială crăpată nu mai păstra nimic din edificiul interbelic cu pereții acoperiți în foiță de aur.

În 2004, la 12 ani de la tragedia morții lui Neli Bejan, Hotel Cișmigiu a avut șansa unei „resurecții”, odată cu achiziționarea clădirii de către compania de imobiliare Hercesa, în scopul reabilitării, prin păstrarea structurii de exterior și a celei de interior. Din nefericire interiorul clădirii era atât de deteriorat, încât singura soluție a fost demolarea în totalitate și păstrarea fațadelor, condiție impusă la vremea aceea și de Ministerul Culturii.

„Din păcate, însă, totul era extrem de deteriorat, zdruncinat de cutremure, de trepidații, aproape descompus. Hotelul nu a căzut pentru că a avut o structură mixtă – metal și beton armat – ceea ce i-a conferit o marjă mai mare de flexibilitate, element extrem de important”, a declarat Mauricio Mesa Gomez, directorul general al Hercesa Internacional, pentru Gandul.

În prezent clădirea Hotel Cișmigiu a devenit ansansamblu arhitectural care nu mai păstrează nimic din urmele tragediilor trăite între zidurile cămăruțelor și ale coridoarelor, acum dărâmate și îngropate doar în amintirea acelora care le-au pășit pragul într-un anumit moment al istoriei.

În 2012 Hotel Cișmigiu a fost reinaugurat, iar din vechea construcție a rămas doar fațada în stil art-deco, care a fost restaurată în întregime și amintește de o glorie interbelică, pe când clădirea era denumită Perla Micului Paris. Hotelul include 60 de apartamente de lux, iar la parter găzduiește faimoasa berărie Gambrinus, Institutul Cultural Spaniol Cervantes și renumita librărie Humanitas, precum și restaurantul cu terasă Bistro Cismigiu, Cervantes și este, de asemenea, singura clădire istorică din București cu parcare subterană.

 

 

 

 

 


loading...