Inima îmbălsămată a regelui Richard Inimă de Leu, studiată de cercetători, după 800 de ani

Inima lui Richard Inimă a de Leu este cea mai veche inimă îmbălsămată studiată în Franţa. Rezultatele studiului au fost publicate online, joi, de revista Scientific Reports, citată de agenţia Mediafax.

„A fost o îmbălsămare extrem de complexă, extrem de elaborată„, a declarat Philippe Charlier, coordonatorul echipei de cercetători, alcătuită din medici legişti, antropologi şi alţi savanţi, care au realizat acest studiu.

Specialist în antropologia medico-legală, Philippe Charlier se află la originea autentificării capului mumificat al regelui francez Henri al IV-lea.

Cercetătorii francezi au analizat un eşantion de 2 grame, prelevat din cele 800 de grame care reprezentă rămăşiţele inimii lui Richard I, regele cruciat supranumit „Richard Inimă de Leu”, în prezent transformate în praf.

Rămăşiţele inimii lui Richard I se aflau într-o cutie din plumb descoperită în 1838 în catedrala din Rouen, pe care se află inscripţia „Aici zace inima lui Richard, regele englezilor”.

Diversele teste şi analize efectuate au reliefat „enorm de multe reziduuri diferite” uneori surprinzătoare: un metal – mercur -, creozot – un fel de gudron vegetal -, resturi vegetale, aromate şi mirodenii (mirt, mentă, dar şi tămâie şi margarete) şi, probabil, var.

„Presupunem că inima a fost deschisă, pentru a fi golită de sânge, apoi recusută şi învelită într-o pânză de in„, a declarat Philippe Charlier.

„A fost o veritabilă vitejie tehnică” pentru acea epocă – sfârşitul secolului al XII-lea. Primii specialişti în îmbălsămare, în secolul al XII-lea, erau bucătarii şi măcelarii, „care erau obişnuiţi cu tranşarea carcaselor de animale şi aveau la îndemână diverse condimente”.

Profesorul Charlier consideră că prezenţa fragmentelor de tămâie dezvăluie şi o anumită „referinţă creştină”. „Tămâia era un produs rezervat elitelor, dar mai ales era un produs de inspiraţie divină”, a subliniat savantul francez, reamintind faptul că tămâia i-a fost adusă de regii magi lui Iisus la naşterea acestuia.

Îmbălsămarea inimii lui Richard I ar fi avut astfel o funcţie dublă.

Era vorba mai întâi de a asigura conservarea organului, transportat de la Châlus, din regiunea Limousin, unde a murit regele englez, până la Rouen, la o distanţă de peste 500 de kilometri.

Conform practicilor din epocă şi dorinţelor sale, trupul regelui a fost într-adevăr fragmentat: măruntaiele sale au fost înhumate la Châlus, în teritoriu inamic, inima sa – organ nobil – a fost depusă într-un sicriu din catedrala din Rouen, în teritoriu englez, iar restul trupului a fost înhumat în abaţia de Fontevraud, în Anjou, alături de tatăl său, Henric al II-lea, şi mama sa, Eleanor de Aquitania.

După părerea profesorului Charlier, „deosebita grijă cu care a fost îmbălsămată inima şi folosirea de uleiuri aromate care îi ofereau acesteia un miros ce se apropia de mirosul sfinţeniei” ar fi putut avea ca scop accelerarea accesului regelui defunct în rai: anumiţi preoţi din epocă erau de părere că legendarul cavaler englez comisese destul de multe crime, mai ales în Ţara Sfântă, pentru a-i justifica un „sejur” de 33 de ani în purgatoriu.

Figură emblematică a Evului Mediu, Richard Inimă de Leu a murit în 1199, la vârsta de 41 de ani, din cauza unei răni la umăr, provocată de săgeata unei arbalete.

Cercetătorii francezi au descoperit în rămăşiţele inimii regelui englez bacterii şi ciuperci, fără a fi însă în măsură să determine dacă acestea erau cauzate de rană, deci asociate cauzei decesului (septicemie, cangrenă), sau unei degradări post-mortem. „Nu am aflat nimic în plus despre cauza morţii lui Richard Inimă de Leu”, a declarat Philippe Charlier.

Mitul regelui Richard Inimă de Leu a fost popularizat la începutul secolului al XIX-lea de scriitorul Walter Scott în romanul său „Ivanhoe”, iar apoi de cinematografia hollywoodiană, prin filme precum „Robin şi Marian” (1976), „Robin Hood, prinţul hoţilor” (1991) şi „Robin Hood” (2010), regizat de Ridley Scott.

Philippe Charlier are pe agenda sa de lucru şi alte proiecte care au legătură du diverse personalităţi britanice. El analizează în prezent rămăşiţele pământeşti ale ducelui de Bedford, cunoscut şi sub numele John of Lancaster, cel care a ars-o pe rug pe Ioana d’Arc.