Poveşti fabuloase cu Ion Ţiriac! Cum şi-a pus la punct unul dintre angajaţi: „Băiete, uită-te la afişe şi uită-te la pantalonii mei. Vezi diferenţa?”

Cosmin Hodor, un apropiat al lui Ion Ţiriac, a povestit prin ce a trecut, după ce la doar 24 de ani a ajuns directorul turneului organizat de miliardarul român la Bucureşti.

Ion Ţiriac, lecţie dură pentru Cosmin Hodor

„Eram şoferul asistentei domnului Ţiriac. Mă trimitea cu o sută de mii de hârtii. Făceam sute de kilometri zilnic, am ameţit maşina aia tot Bucureştiul, am leşinat-o! În fiecare an am făcut câte un pas şi am ajuns în 2002 la o masă mare, la care a participat şi domnul Ţiriac. El stătea în capul mesei şi m-a întrebat dacă sunt în stare să preiau funcţia de director executiv. Aveam 24 de ani. În secunda doi, nu l-am lăsat să termine, i-am spus „Da!”. Mi-am asumat o chestie datorită inconştienţei vârstei”, a povestit Cosmin Hodor, pentru AS.ro.

Ion Țiriac a uitat două Ferrari de lux într-un garaj, timp de 10 ani. Ce s-a întâmplat apoi

Cosmin Horod a povestit şi câteva întâmplări care l-au avut în prim-plan pe omul de afaceri român. „Lipeam nişte afişe. Eram singur la un perete de 200 de metri, le puneam ochiometric. „Băiete, cine a pus afişele astea?! Vino! Uită-te la afişe şi uită-te la pantalonii mei. Vezi diferenţa?”. I-am spus că nu-mi dau seama. „Mai uită-te o dată. Vezi diferenţa?”. „Nu ştiu la ce vă referiţi!”. „Mă, uită-te la dunga de la pantalon şi uită-te la afişele dumitale”, a fost una dintre întâmplările povestite de Cosmin Hodor.

Alte articole

Buletinul electronic a fost lansat în București. Cum îl puteți obține cât mai repede

O companie americană de top face angajări la București. Salariile „în mână” ajung la 1.900 de euro

Pe ce aruncă Ion Ţiriac 100.000 de euro în fiecare lună. E moftul la care nu poate renunţa pentru nimic

altă amintire a lui Cosmin Hodor este legată de un perete de la Arenele BNR, pe care a fost nevoit să-l vopsească în mai multe rânduri: „Cum intri în Arene, pe partea stângă sunt nişte case. Iar peretele era destul de scorojit şi se vedea urât înspre intrare. Primesc un telefon dimineaţă, la 7 fără un sfert: ‘Domnul Ţiriac, te aşteaptă la 7.30 la Arenele BNR. Am ajuns cu 15 minute întârziere, cu dungi de somn pe faţă. Dânsul era acolo, mă aştepta: „Ce faci cu peretele ăsta?”. Turneul se organiza atunci în septembrie, era vară, şi cum bătea soarele în peretele ăla, nici nu puteam să mă uit la el. Nu înţelegeam ce am de făcut. „Omule, dă-i şi tu o culoare!”. A doua zi dimineaţă, iar întâlnire. La 7.30, eram cu lecţia învăţată. Tot la perete ne-am întâlnit. „Dumitale îţi place ce culoare i-ai dat? De ce i-ai dat verde?”. I-am spus: „Uite, că gazonul ăsta…”. „Bă, gândeşte-te şi tu, nu verde, că e prea strident. Fă-l mai neutru, fă-i ceva!”. Dacă-l facem alb, m-am gândit că nu mai poate să zică nimic. A treia zi, întâlnire la perete. Zice: „De ce l-ai făcut alb?”. „Am zis să nu-l mai fac altă culoare”. „Dumneata realizezi că, dacă vine soarele şi se reflectă pe terenul din spate, ăia nu mai pot să joace?”.